Istoria ascunsa a celor mai emblematice zece cover-uri ale muzicii rock

Cand The Clash apare intr-o discutie, interlocutorul vizualizeaza coperta albumului in care un tip loveste o chitara pe platforma scenei. Este posibil sa nu stiti cine a facut fotografia sau a proiectat coperta, care este numele muzicianului sau chiar sa va amintiti titlul albumului. De fapt, nu a fost o chitara, ci un bas, desi instrumentul este cel mai mic dintre el.

In spatele imaginii iconice a London Calling se afla o poveste ascunsa, iar jurnalistul Xavier Valino a decis sa o dezvaluie cititorilor The Hidden Face of the Moon (Editorial Milenio), o lucrare abundenta de cercetare asupra celor cincizeci de cover-uri esentiale ale rock-ului. Atentie, nu trebuie sa fie cei mai buni, ci cei mai iconici, desi implica si un album grozav. Pentru a deschide gura si urechile, iata top zece al criticului muzical, autor al mai multor carti si colaborator la reviste precum Efe Eme sau Ruta 66.

Banana iconica a lui Andy Warhol, care era atunci managerul trupei, a livrat doar cinci mii de exemplare in primul sau an. „Nu stim daca a fost vina cover-ului, a melodiilor, a lipsei de promovare sau, probabil, ca societatea nu era inca pregatita sa inteleaga o trupa precum The Velvet Underground”, explica Xavier Valino. „Cred ca loviturile merg asa”.

Banana era un autocolant care putea fi decojit, dezvaluind o pulpa roz deschisa la tot felul de interpretari. „Este o idee atat de simpla incat un copil ar fi putut veni cu ea. Cu toate acestea, nu are doar conotatii copilaresti, ci si perverse, trasatura a melodiilor interpretate de Nico, care sunt bomboane otravite”, adauga autoarea site-ului Ultrasonic.

Buna Vestire de Matias Klarwein, „cel mai faimos pictor necunoscut din lume”, i-a atras atentia lui Carlos Santana pentru paleta sa orgiastica de culori si curatenia in detaliu, pe care pictorul german de origine evreiasca le-a realizat datorita folosirii unei tehnici picturale folosite. de maestrii flamanzi ai XVI-lea. Coperta lui Abraxas depaseste insa lucrarea, un pachet de suprarealism kitsch cu ticuri orientale. „Important este povestea din spatele ei si biografia atipica a autorului”, crede Xavier Valino.

Dupa ce a fugit de nazism si a trait pe jumatate de planeta, Klarwein si-a gasit oasele intr-un golfu din Deia (Mallorca), unde a murit in 2002. Printre mostenirea sa, acest imn voluptuos la viata si amestecul care a reusit sa ocoleasca cenzura lui Franco. „Mostenitorii autorului mi-au spus ca coperta nu a fost cenzurata in Spania pentru ca tatal sau facuse un portret nepoatei lui Franco”, explica jurnalistul de Lugo. Jose Luis Gil, directorul CBS, a aparat nudurile in pictura clasica pentru a evita dreptul de veto si a sustinut dreptul de autor pentru „un artist plastic afro-american remarcabil (sic)”.

Rick Griffin, un etalon de afise psihedelice, a lucrat pentru Jimi Hendrix, Janis Joplin si Jim Morrison. Ca urmare a prieteniei sale cu Grateful Dead, intrerupta de moartea sa intr-un accident de circulatie, a facturat numeroase postere si coperti pentru trupa californiana. Aoxomoxoa reprezinta paradisul surferilor in care germineaza viata, plina de referinte la fertilitate, desi pentru a-l intelege ar trebui sa calariti pe valurile de LSD. Sobru, este mai greu de citit mesajul ascuns din numele trupei, Grateful Dead, care cu putin efort vizual si mental devine We Ate The Acid.

„Scrisorile pot spune unul sau altul, desi probabil doar Griffin ar fi in stare sa ne spuna tot ce continea coperta”, crede Xavier Valino. „Cu cat te uiti mai mult, cu atat descoperi mai multe elemente, desi mereu lasi ceva in urma: spermatozoizi, ovule, embrioni, pantece, cranii… Cu alte cuvinte, viata si moarte”. Artistul plin de datorii si-a accelerat Harley-Davidson-ul dupa ce a aflat ca va percepe 1.800 de dolari pentru una dintre lucrarile sale. Nu savurase inca vestea pe care i-a dat-o galeristul la telefon, cand o duba i-a iesit in cale.

Daca s-ar fi nascut cu douazeci de ani mai devreme, fotografia ar fi putut fi opera lui Terry Richardson: situatii cotidiene, spontaneitate aparenta, nuditate frontala, amatorism tehnic… Iata un pic din toate, desi Brian Ferry avea o idee clara. : avea sa intituleze albumul Country Life, acelasi nume al unei reviste engleze care prezenta pe coperta fiicele proprietarilor de pamant, desi in cazul ei ar surprinde estetica unei reviste erotice a vremii. „Un strop de porno din anii saptezeci care a subminat o publicatie cu fete modeste din clasa superioara, adica niste pijaze”, explica Xavier Valino.

Sansa si-a intersectat calea cand, in timpul unei sederi in Portugalia pentru a ajusta versurile albumului, s-a lovit de doi turisti germani intr-un bar care purtau sub brate un disc Roxy Music. Acestia au convenit sa pozeze in fata gardurilor vii ale piscinei din propria vila, luminate de farurile unei masini. Eric Boman a lucrat ca fotograf si Nick de Ville ca designer, care a ales o tipografie similara cu cea a revistei britanice amidonate. „Pana atunci, toate fotografiile Roxy Music fusesera facute in studio. Desi este si aceasta o coperta foarte lucrata, are multa improvizatie”, clarifica jurnalistul din Galicia. „A fost cel mai bine vandut album al sau pana atunci, desi nu stim daca coperta a avut o influenta”.

Desi erau departe de fani ai Regelui, coperta isi insuseste designul si tipografia primului LP al lui Elvis. Acum, in timp ce americanul urla si canta la chitara, Paul Simonon distruge basul. „Omagiu vine de la designer, nu de la trupa sau de la fotograf, care nu stia rezultatul final cand a facut fotografia. Ba mai mult, cred ca la inceput nici macar grupul nu a fost constient de asemanare”, spune Xavier Valino. „In ceea ce priveste aversiunea fata de Elvis, pe care l-au criticat in melodia din 1977, in London Calling exista tronsoane pe care Presley insusi le-ar fi putut canta, precum Train in Vain sau Brand New Cadillac, deoarece au un aer rockabilly. A fost o ipostaza de a rupe cu trecutul, desi trupa nu a putut scapa de influentele sale americane”.

Fotografia a fost facuta de Pennie Smith la New York Palladium. A mai fost caricaturistul Ray Lowry, insarcinat cu modelarea copertei. Ilustratorul s-a inspirat din albumul Elvis, pe care il cumparase in timpul unui turneu la Chicago, si a dorit sa-i aduca un omagiu nu atat muzicianului, cat autorului necunoscut al copertei.

Acest lucru a fost imitat de la Seul la Vigo, in timp ce instrumentul maltratat s-a schimbat de la o trupa la alta. Siniestro Total, de exemplu, a cantat la cimpoi la single-ul Sexo chungo / Me pica un egg, desi arhontele, banjo-urile si sintetizatoarele au avut de suferit si ele. Nici Paul Simonon, nici ceilalti membri ai grupului londonez nu au spart vreodata un alt instrument in viata lor. Basistul, care mai are ramasitele, a regretat mereu ravagiile.

Mai aproape a ajuns la magazinele de discuri cand cadavrul lui Ian Curtis era inca cald. Cantareata trupei Joy Division se sinucise cu doua luni inainte de publicarea albumului, a carui coperta arata trezirea lui Hristos. Oportunism macabru? „Se pare ca a fost facut intentionat, dar a fost ales anterior”, spune Xavier Valino. Imaginea este a lui Bernard Pierre Wolff, care a portretizat fiintele neinsufletite care populeaza cimitirul genovez din Staglieno, inclusiv pe cele imortalizate in sculptura lui Demetrio Paernio, comandata de familia Appiani. Peter Saville, designerul sef al Factory Records, a fost cel care a dat peste colectia lui Wolff si nu a ezitat nicio clipa sa se foloseasca de ea pentru a o ilustra pe Closer, fara sa fi auzit macar de ea.

Daca sunt atatea vieti ingropate in cimitir cate povesti, exista si mai multe pe coperta decat se vede. Pe acoperis, Saville a vrut sa imbine neoclasicismul mausoleului cu minimalismul zgarie-nori AT&T, ridicat la New York de arhitectul Philip Johnson. De aici fundalul alb, liniile negre, chenarul patrat si un tip de litera elegant inspirat de Roma Antica si creat de el insusi. Cu alte cuvinte, o lucrare sculpturala in cadrul uneia arhitecturale. Nimic de-a face cu morbiditatea asociata cu concedierea prematura a lui Curtis, care s-a sinucis la varsta de douazeci si trei de ani. „Fanii si-ar putea lua duelul acasa cu ei”, spune criticul muzical. „Daca ai fost innebunit de moartea idolului tau, cel putin albumul ti-a tinut companie.”

Cea mai buna coperta a lui Depeche Mode cuprinde cel mai prost album al lor, probabil. Totusi, aici muzica este cea mai mica, pentru ca ceea ce conteaza este o imagine care a venit sa ilustreze editia de colectie pe care revista Life a dedicat-o celor mai bune fotografii ale anilor optzeci. Ideea a venit de la designerul Martyn Atkins si fotograful Brian Griffin, hotarati sa iasa in evidenta de pe prima coperta a trupei, care a vrut sa devina serioasa dupa ce a fost supraexpusa presei si prajita in flash-uri: o lebada invelita in celofan, pe un cuib de argint. care contrasteaza cu un fundal rosu.

Noua iconografie se referea la Uniunea Sovietica: un taran in timpul secerisului, sub un cer neincetat. „Desi nu este evident si face apel la subconstient, se ocupa de cele mai importante doua probleme ale existentei umane: viata si moartea”, teoretizeaza Xavier Valino. Nu mai lipsea decat vremea, insa dimineata aleasa pentru desfasurarea sedintei in camp deschis ameninta cu furtuna. Din fericire, norii au dat armistitiu si Griffin a reusit sa-l impuste pe taranul rus, de fapt un model britanic imbracat pentru ocazie de stilista Jacqui Frye. Coperta, inspirata de realismul socialist, a fost un succes si l-a incantat pe Depeche Mode, ramas orfan de principalul sau compozitor, Vince Clarke.

„A fost un produs al intamplarii, pentru ca in ziua aceea a plouat galeti, dar Griffin a reusit sa faca fotografia in timpul unei poieni”, spune Valino. „De fapt, cerul este electric, cu norii pe cale sa se descarce”. La fel de electrica ca turela anacronica de inalta tensiune care apare, sub secera, in departare. Din fericire, fanii nu au observat detaliul sau nu au fost foarte punctiali, astfel incat presupusa atemporalitate a fotografiei, care arata ca un tablou, nu a fost prejudiciata.

Coperta The Gun and the Heart a marcat soarta autorului sau, George Yepes. Los Lobos a vrut sa surprinda intr-o imagine spiritul Zilei Tuturor Sfintilor si au dat peste un tablou al pictorului din Tijuana care reflecta ideea pe care o cautau. Trupa californiana gustase din mierea succesului cu versiunea lor La Bamba, inclusa in filmul care povesteste viata lui Ritchie Valens, care dusese versiunea rock a acelei piese populare mexicane in varf. Pentru a se scutura de greutatea faimei, Los Lobos a decis sa inregistreze un album traditional cu versuri in spaniola. Odata aleasa lucrarea lui Yepes, s-au inspirat de ea si au compus singura melodie originala de pe album, La pistol y el corazon, care avea sa ajunga sa dea titlul unei lucrari cu care Angelenos a scapat de presiunile comerciale ale casei lor de discuri.

Yepes, un pictor autodidact, a reusit sa renunte la slujba sa alimentara ca agent financiar si sa urmareasca ceea ce iubea cel mai mult atunci cand Sean Penn si Madonna s-au indragostit de pictura dintr-o galerie din Santa Monica. De fapt, era o versiune a originalului, care fusese aruncata de artistul insusi pentru a ilustra albumul Los Lobos. Cuplul a platit 26.000 de dolari si l-a pensionat pe Yepes, a carui activitate a continuat sa impodobeasca peretii conacului Malibu al actorilor. Un alt colectionar stralucitor a fost regizorul Robert Rodriguez, care are inca douazeci si cinci de lucrari, unsprezece mai putine decat cele detinute de Penn si Madonna: un incendiu in 1993 i-a devastat resedinta si colectia de arta pe care o gazduia.

Randul trupei rock Primal Scream la house a fost intruchipat pe coperta Screamadelica: un smiley impresionist de Paul Cannell, designer-sef al labelului Creation. Trupa scotiana a fost in extaz cu al treilea album datorita DJ-ului Andrew Weatherall, a carui lipsa de experienta in productie a incurajat indrazneala si, in cele din urma, un album minunat. Rock si dance odata imbratisate, aveau nevoie de un strat care sa se potriveasca: a doua vara a iubirii a fost ilustrata de un artist autodidact care a folosit toate materialele la indemana pentru a crea. Stangac, a decis sa-si infantilizeze tablourile cu mana dreapta, pana in punctul in care coperta Screamadelica ar fi putut fi desenata de un copil sau de un nebun.

„Se simtea ca si cum soarele luase o pastila”, a spus chitaristul Andrew Innes. Un soare cu pupilele dilatate, simbolul acid house distorsionat sau orice ar fi vrut sau putea interpreta fiecare in functie de ceea ce prinsese in noaptea aceea. La toate acestea, Cannell a pictat tabloul care avea sa inspire coperta, dintr-un detaliu al acesteia, fara sa-l fi auzit. Au fost suficiente conversatiile cu liderul trupei, care intrase in jungla dansului de mana muzicianului si producatorului Alan McGee, extaziat dupa o excursie la Ibiza.

Cu riscul de a suna ca o scuza pentru droguri, adevarul este ca multi artisti si muzicieni nu au castigat pentru pastile. Jason Pierce si-a dus dragostea pentru chimie prea departe, pana la punctul de a investi viitoarele drepturi de autor de la al treilea album al sau in productia unei editii limitate de Ladies and gentlemen we are floating in space. Din fericire, albumele s-au vandut ca niste prajituri calde, desi ar fi mai corect sa spunem ca niste pastile: fiecare dintre cele douasprezece melodii a fost inregistrata pe un compact disc de trei inci si apoi pusa in doua blistere, de parca ar fi fost pastile. A fost nevoie de o companie farmaceutica din Portsmouth pentru a intreprinde procesul laborios. Bineinteles, nu au lipsit cutia si prospectul care cuprindea ingredientul activ, sfaturi pentru utilizarea corecta a acestuia si posibilele efecte secundare.

O capodopera conceputa de Pierce insusi si materializata de Mark Farrow, al carui design a influentat ideea ca muzica vindeca. „Au vrut sa transmita ca un album poate modifica mintea, te poate face sa uiti de problemele vietii de zi cu zi si te poate ajuta sa mergi inainte”, spune Xavier Valino, care avertizeaza ca imitarea liderului Spiritualized in consumul de substante narcotice poate dauna grav sanatatii. . „Am folosit o multime de droguri si albumul a fost pur fetisism narcotic”, adauga autorul cartii The Dark Side of the Moon.

Spre deosebire de munca sa anterioara in Spacemen 3 si in trupa mentionata mai sus, cu care, potrivit acestuia, a pierdut putinii bani pe care i-au adus, cheltuindu-i atat pe instrumente, cat si pe designul albumelor, acest album a fost unul comercial si critic. succes. Bineinteles, pentru editia conventionala s-a multumit sa includa cele zece cantece intr-o singura tableta: muzica ca panaceu, intr-o singura lovitura.