Planuiam un material despre “la rentree litteraire” si desi stiu exact ce doresc sa va impartasesc, gandurile refuza sa mi se puna in ordine astazi. Urasc momentele acestea, insa ma consolez cu gandul ca este boala de care suferim toti cei care ne castigam existenta comunicand si vanzolind informatii de colo colo.
Suferind eu, deci, de acest blocaj, mi-am adus aminte de un paragraf pe care l-am citit de curand in cartea “Citind Lolita in Teheran” de Azar Nafisi. As vrea sa scriu o recenzie despre ea, atunci cand o voi termina, dar nu stiu daca voi fi in stare sa cuprind sau sa-i redau in cuvinte complexitatea emotionala. Pot insa sa rezum simplu asa: este una dintre cele mai bune carti pe care le-am citit in ultima perioada, acel gen de carte care te OBLIGA sa gandesti si sa te gandesti, dupa ce i-ai parcurs filele.
In facultate, atunci cand studiam istoria literaturii romane in perioada comunista, am avut ocazia sa imi fac o idee destul de clara asupra a ceea ce s-a intamplat in perioada respectiva si sa ma bucur sincer si din inima ca dictatura comunista nu a intervenit prea mult in educatia si formarea mea de adult, precum un mar stricat intr-un cos de mere sanatoase.
Nu cred ca exista cineva care sa nu fi auzit macar o data in jurul lui despre cat de bine era pe vremea lui Ceausescu. Nostalgicii nu pot fi pusi la zid, democratia de care ne bucuram acum ne da dreptul de a avea propria parere despre orice, insa mie imi pare rau pentru ei. Asta este senzatia pe care o incerc de fiecare data cand aud o astfel de afirmatie. Incerc un impuls aproape de nestapanit de a-i mangaia pe cap si de a le spune ca imi pare sincer rau pentru ei.
Da, eu nu am casa mea, statul nu mi-a dat una, si probabil ca va trebui sa ma indatorez la vreo banca pentru urmatorii 30 de ani, dar castigul adevarat se afla in alta parte. Pentru ca pana la urma, noi nu suntem casa noastra, noi nu suntem definiti de lucruri materiale, suntem indivizi cu trasaturi de caracter (mai bune sau mai rele), cu ganduri, sperante si mai ales … cu dorinte.
In totalitarism dorintele sunt inutile, o himera, iar implinirea lor nu mai depinde de tine. Nu depinde de nimeni, pentru ca nu ai voie sa iti doresti, nu trebuie sa incerci sa iesi in evidenta, de fapt, miza este chiar opusa: trebuie sa devii una cu ceilalti, una cu trotuarul, o pata la fel ca toate celelalte.
Am divagat un pic. Nu suntem singurii care au trecut printr-un regim politic menit sa reduca fiinta umana la zero. Altii au patit-o mai rau:
“Oare asa sa fi inceput totul? In ziua in care eram asezati la masa din sufrageria lui, muscand cu lacomie din sendvisurile cu cascaval si sunca ce ne erau interzise si pe care le numeam, incantati, Croque monsieur? La un moment dat trebuie ca ne-am surprins unul pe celalalt cu aceeasi expresie hamesita, de placere nealterata, pentru ca am pufnit amandoi in ras, dintr-odata.
Am ridicat paharul cu apa in cinstea lui si i-am zis: “Cine-ar fi crezut ca o masa atat de simpla ni se va parea candva un festin?” Iar el a replicat: “Trebuie sa-i multumim Republicii Islamice pentru ca ne-a facut sa redescoperim si sa pretuim toate aceste lucruri pe care odinioara nici nu le bagam in seama, considerandu-le de drept ale noastre: acum, s-ar putea scrie o intreaga disertatie despre placerea de a manca un sendvis cu sunca”. “Oh, lucrurile pentru care ar trebui sa-i fim recunoscatori!” i-am spus, cu ironie. Si cum as putea uita zilele acelea, cand alcatuiam lungi liste cu tot ce ii datoram Republicii Islamice: petrecerile noastre secrete, inghetata mancata pe strada, teama sa te indragostesti, sa te tii de mana, sa te dai cu ruj. Sa razi in public si sa citesti Lolita in Teheran”.
