Lifestyle

Egoism – o jucarie pentru copii si parinti

Toti facem copii pentru noi. Pentru bucuria noastra, implinirea noastra, mandria noastra, adica… din egoism. Chiar daca ne plangem, ne place la nebunie dependenta lor de noi, atunci cand sunt mici. Vreau cu tine, mama! Nu merg fara mama! Sa-mi dea tata de mancare!

Te rog, stai cu mine pana adorm! Imbraca-ma, dezbraca-ma! Asa intram, incet-incet, intr-o poveste de dragoste cu final neasteptat. Cei mici devin de multe ori stapanii nostri cu acordul nostru tacit. Mergem in vacanta unde le e mai bine copiilor, ne schimbam casa in functie de scoala lor, nu ne mai facem toate placerile ca sa avem niste bani pusi de-o parte pentru ei, ne imprietenim cu familia X pentru ca sunt copiii prieteni. In vacanta de vara, am cunoscut o familie de englezi care mi-a dat ideea de a scrie acest editorial. Amandoi lucrau pentru o societate mare de video-games. Pasionati. Extrem de pasionati de jobul lor.

Acum, el continua sa lucreze strabatand lumea in lung si-n lat tot anul, iar ea, dupa ce si-a schimbat locul de munca incat sa fie mai aproape de casa pentru a-i duce pe cei doi copii la gradinita si sa le organizeze activitatile sportive, a renuntat de tot pentru ca nici asa nu mai facea fata. Imi spune toate acestea incercand sa para fericita cu alegerea ei. Dupa doua sticle de vin, imi zice ca ii este tare dor de ce facea si ca acum exista niste super-jocuri de care i-ar placea sa se ocupe. Dar copiii s-au obisnuit cu ea acasa… Ne ridicam de la masa pentru ca decidem sa mergem la dans. Sunt sigura ca a fost fan Rolling Stones. Se unduieste cu bucurie si ritm si o trage pe cea mica sa danseze impreuna pe Moves like Jagger. Aceasta nu vrea deloc si fuge la masa. Ea se uita catre mine si-mi zice: „It is so painfull” („E asa de dureros”). „Acum cativa ani, dansam si cantam impreuna pe aceasta melodie in bucatarie, pe roluri. Acum, are doar 10 ani si deja ii e rusine cu mine pe ring.“ Simt intr-adevar durerea din sufletul mamei care si-a sacrificat placerile pentru copii si acum constata ca acestia isi vad de ale lor fara sa le pese de nimic. „Ce, te-am obligat eu sa-ti lasi jobul pentru mine?,“ o sa-i spuna mai tarziu copila, in cazul in care va avea intentia sa-i povesteasca prin ce a trecut. Un alt cuplu, care are o fata de aproape 15 ani, trece printr-o alta etapa, dar se confrunta cu acelasi sentiment al abandonului. Domnisoara nu mai doreste ca tatal sa-i fie mereu prin apropiere. Si ar fi bine sa nu o mai intrebe intruna unde, ce face si cu cine.

Ar fi chiar ideal daca nu s-ar mai uita peste umar in telefonul ei cand da mesaje si daca nu ar tot insista sa o ia de mana, pentru ca „Nu vreau sa ma vada careva cu tata de mana“. Degeaba omul insista sa-i spuna ca oricati ani ar avea, ea va ramane „fetita lui“ si ca i se pare foarte normal sa o pupe si sa o dragaleasca, pentru ca asta o face sa fie si mai nervoasa si sa-si doreasca si mai mult sa aiba cu el o relatie strict formala. Dar nu pentru ca nu-l mai iubeste la fel, cum sustine el, ci pentru ca este la varsta la care are senzatia ca tata „o sufoca“. Cu mama e mai OK, pentru ca ii poate povesti micile escapade si ii poate cere sfaturi „de fete“, dar si aici si-ar dori limite clare. „Sunt chestii despre care nu vreau sa vorbesc cu tine, intelegi?“ Cum sa nu inteleaga femeia… Intelege perfect ca foarte repede trebuie sa plateasca egoismul cu varf si indesat. A vrut copii? Are copii.

Copiii vor pleca insa pe drumul lor, asa cum am facut si noi, numai ca acum mult mai devreme, si se vor mai intoarce, poate, atunci cand vor avea si ei propriii copii si vor simti pe inima lor cat de tare doare un „lasa-ma in pace“. Pana atunci, eu zic sa ne pastram, asadar, o doza de egoism si sa ne concentram sa nu renuntam la tot pentru copii. Si, mai ales, sa nu renuntam la a fi femei si la a avea alaturi un barbat care sa ne iubeasca pe noi si nu pe mama copiilor lui, caci in final vor exista niste zeci de ani in care vom ramane doar cu el…

Share: