Ca orice artist,cu vocatia autonomiei, Pascu O.Caius stie mai bine decat altii ca la Bayreuth-in vechiul templu al wagnerismului mondial-atat de divinizat de romanticul Ludwig se reprezinta o poveste tragica,transfiguratoare:aceea a geniului damnat.
Artistul recunoaste ca spectacolul inteles ca o atmosfera invaluitoare ce nu-ti ingaduie sa respiri, acorda o valoare nesemnificativa intimitatii cu personajele;altfel spus, il urmareste instaurarea unei secrete complicitati intre autor si public. Desi a trecut prin nenumarate experiente negative, la intalnirea cu emisarii destinuluisau, artistul isi construieste cu luciditate propriul discurs plastic, in pofida vocilor generatiei lui, preocupata de suspendarile si reconfigurarile de timp ale altor valori.In majoritatea prezentelor lui pe simeze, mai ales din deceniul sapte al secolului trecut, el nu facea decat sa reconfirme o trista stare de fapt:cea a exaltarii demersului negativ al demolarilor si devierii continuturilor unor idei si unor generatii, ceea ce privit ca un scop in sine ar corespunde stupiditatii si interesului de clan. Pascu O.Caius nu poate uita ca nu orice mitizare a valorilor contine un sens.Linia si gestul sunt materiale imperisabile.
Oratoria de grup,poate cel mult acoperi,macula,ofensa,dar niciodata distruge.Caci, la final, spectatorul din culise, martor fidel al acestor intamplari ajunge sa fie complicele imaginilor pe care le contempla.Si tocmai datorita acestui lucru, obscura trama a montarii wagneriene devine cu totul actuala. Siegfried si amurgul zeilor,adica exaltarea si apoteoza bunului barbar ce aspira sa traiasca dincolo de vechea civilizatie si vechea morala nu inseamna altceva decat un atribut necesar unei culturi ce-si asuma propriile erori,intelese ca un ingredient permanent al existentei ei.
E dificil de aflat daca Wagner la timpul sau a realizat faptul ca intregul cortegiu mitologic de care s-a folosit-personaje ale nostalgiei si reveriei romantice-erau in buna masura , oglinda deformata in care se reflecta sensibilitatea moderna. Pe de alta parte, un artist profund ancorat in realitatile evului sau, precum Pascu O.Caius stie ca orice opera de arta seamana cu o rugaciune catre nimeni(cum spunea Giorgio Bassani).Insa acest mult contestat nimeni e zeul intregului,sau decurge din el.Un zeu edificat, caruia aducerea de ofrande,indiferent sub ce forma, ii amplifica intoleranta,capriciile sau sporeste in noi absenta marelui fictiv-cum obisnuia sa numeasca divinitatea cronicarul si stralucitul exeget plastic Fr.Sirato.
Pentru Pascu O.Caius, mostenirea lui Siegfried e timpul asumarii unui ideal.Singurul antidot la uitare sau relegare existentiala. Aceasta fiindca , ceea ce el a invatat de la inveteratul histrion e mai elocvent decat ceea ce a admirat la controversatul muzician, dincolo de orice false interpretari sau deturnari de sens. Se-ntreaba azi artistul:ce se poate intampla mai mult? E de ajuns un singur cuvant ca sa refaci lumea . esential e sa cunosti acel cuvant …
