Poezia lui Radu Gyr, sau testamentul unei generatii

Ca-nvins nu esti atunci cind singeri,nici daca ochii-n lacrimi ti-s;adevaratele infringerisint renuntarile la vis…(Radu Gyr, “Cintec de lupta”)

Daca ar fi sa facem un inventar istoric al generatiilor Romaniei moderne (de la “pasoptistii” secolului trecut la “optzecistii” zilelor noastre), cumpanind meritele politice sau culturale ale fiecareia, desigur ca generatia numita indeobste “interbelica” (unii vorbesc de “generatia de la aE˜22″, iar altii o numesc pur si simplu “generatia legionara”), adica a celor nascuti in ultimii ani ai secolului al XIX-lea si in primele doua decenii ale secolului XX, ar vadi o stralucire aparte, in pofida destinului ei tragic (“Istoria a facut pipi pe noi”, spunea M. Eliade in exil, cu o lucida si amara resemnare). Preluind stafeta de la generatia ce infaptuise Marea Unire, ea s-a osindit pina la jertfa sa prefaca Romania, dintr-un “obiect al istoriei”, intr-un “subiect creator de istorie”.  

Ideile supraordonatoare ale acestei generatii au fost ideea crestina si ideea nationala; ele s-au unit intr-un unic patos mesianic, impresionant chiar si in “necumpatarile” lui. Aspiratiile grandioase s-au sintetizat in citeva metafore semnificative, care pe noi, epigonii de astazi, se intimpla sa ne sperie sau sa ne intimideze. E de ajuns sa evocam, in acest context, imperativul celei de “a doua neatirnari” (Nichifor Crainic), cuvintele de martir iluminat ale lui Ionel Mota, care visa la “o tara frumoasa ca un soare, puternica si ascultatoare de Dumnezeu”, sau versurile de vizionar tumultuos ale mai virstnicului Aron Cotrus, care nu se sfia sa vorbeasca despre… “imperiale Romanii naprasnice de dincolo de miine”.

Desigur, istoria romaneasca mai veche nu fusese lipsita nici ea de mari constiinte misionare, in frunte cu Eminescu insusi, dar niciodata duhul misionar nu mai patrunsese atit de adinc in gindul, simtirea si fapta unei intregi generatii. Caci “miracolul interbelic” romanesc – in masura in care a existat unul – sta mai cu seama in acest flux creator, pornit dinspre elite si raspindit pina-n rindurile largi ale poporului. N-au existat in aceasta generatie numai mari personalitati creatoare, aglomerate ca-n nici o alta epoca din istoria noastra, ci si un larg front “popular” de lupta si creatie nationala, catalizat indeosebi de tinerimea legionara.

Istoriografia romaneasca, inca tributara mentalitatilor de stinga si (auto)cenzurii ideologice, n-a ajuns pina acum, din nefericire, sa analizeze si sa evalueze fara prejudecati complexul fenomen legionar, unic nu doar pe plan romanesc, ci, in anumite privinte, chiar pe plan european. Generatiile postbelice nu prea cunosc nici esenta si nici dimensiunile reale ale legionarismului, ci se afla doar in posesia unui set limitat de mistificari interesate, pus la indemina de propaganda stingista (fie ea comunista sau democratica). Totusi, nu pot fi ocolite anumite intrebari “demistificatoare”:

1. Cum se explica fascinatia uriasa pe care a exercitat-o in epoca, mai ales asupra tinerei generatii, personalitatea atit de denigrata a lui Corneliu Z. Codreanu?

2. Cum se explica cresterea spectaculoasa a Legiunii Arhanghelul Mihail, de la discreta ei intemeiere din 1927 (cu un nucleu de 5-6 oameni!) pina la marele succes electoral din 1937, dar si ulterior, astfel incit s-a putut afirma ca, dupa cumplita prigoana antigardista din 1938-39, in ajunul intemeierii vremelnicului Stat National-Legionar, “toata Romania era legionara”?

3. Cum se explica enormul interes cu care Miscarea Legionara a fost privita si-n afara hotarelor tarii, atragind atentia strainatatii – in epoca, dar si in posteritate – mai mult decit toate celelalte grupari politice sau spirituale la un loc, astfel incit azi, oricit ar parea de curios, bibliografia straina a legionarismului e mai substantiala decit cea autohtona?

4. Cum se explica faptul ca un numar atit de mare de personalitati culturale si religioase (profesori universitari, scriitori, ziaristi, medici, avocati, clerici si chiar ierarhi ai Bisericii) au fost membri sau simpatizanti ai Miscarii Legionare, printre acestea figurind si numele cele mai prestante din cultura romaneasca a acestui secol, de la simpatizanti ca Nae Ionescu, Lucian Blaga, Dumitru Staniloae, Emil Cioran sau N. Steinhardt pina la membri efectivi ca Ion Barbu (Dan Barbilian), Radu Gyr, Mircea Eliade, Constantin Noica sau Petre A¢utea?

5. Cum se explica extraordinara vitalitate a legionarismului dupa tot sirul de agresiuni la care a fost supus sub trei dictaturi (carlista, antonesciana, comunista), capacitatea lui de a renaste mereu din propria cenusa?

Chiar daca, pina la urma, aceasta controversata generatie de luptatori si carturari national-crestini a fost fie decimata (in lagare si inchisori), fie risipita prin toata lumea (intr-un surghiun de o jumatate de secol), fie prigonita in propria ei tara (de oficialitatile naimite constant puterilor din afara), ea ramine, in ciuda anumitor excese de trista amintire, ultima mare zvicnire de romanism misionar, jertfelnic si creator, iar poezia lui Radu Gyr, “bardul Legiunii”, poarta in ea toata maretia si decaderea acestei “cruciade” pierdute, din ale carei virtuti si din ale carei defecte dreapta romaneasca va avea mereu de invatat, ca din orice mare lectie a Istoriei.

II

Radu Gyr (Radu Demetrescu, n. 2 martie 1905, la Cimpulung Muscel – m. 29 aprilie 1975, la Bucuresti, fiu al actorului craiovean Coco Demetrescu), rapsodul aproape legendar al “sfintei tinereti legionare” si (des)cintatorul crucificat al temnitelor comuniste, a fost una dintre figurile umane si artistice cele mai complexe si mai mucenicite din Romania secolului XX.

Poet, dramaturg, eseist, gazetar, doctor in litere si conferentiar universitar (din acea scoala clasicizanta – adeseori pe nedrept hulita – a totusi ingeniosului teoretician si critic literar Mihail Dragomirescu), de mai multe ori laureat (1926, 1927, 1928 si 1939) al Societatii Scriitorilor Romani, Institutului pentru Literatura si Academiei Romane, comandant legionar si director general al teatrelor in timpul scurtei si nefericitei guvernari legionare, Radu Gyr a impartasit crezul si prigoana camarazilor sai sub toate cele trei regimuri de dictatura (dar mai ales sub cel comunist), insumind 20 de ani de detentie politica (la care se adauga si trimiterea abuziva pe frontul de Rasarit).

A debutat absolut la 14 ani, cu poemul dramatic “In munti”, publicat in revista Liceului “Carol I” din Craiova, al carui elev a fost. Devenit student al Facultatii de Litere si Filosofie a Universitatii Bucuresti, debuteaza editorial in 1924, cu volumul Linisti de schituri, in ton mai degraba elegiac:

Calugarite albe din linisti vechi de schituri,Atita de tacute si-atit de reci paretiIn serile chiliei cu mohoriti pereti,Cind tinga vi se-ncuie in cartile cu mituri…

Poezia lui de tinerete, desigur inegala, marcata de ultimele tonuri ale simbolismului, dar si de temeritatile verbale si prozodice ale lui Arghezi, este puternic adapata la izvoare folclorice si pascuta de un anume manierism (unii i-au zis chiar “gongorism”), indaratul caruia se simte insa constant talentul in cautare al unui poet nu doar prolific, ci mare cu adevarat. Despre aceasta prima faza a poeziei sale (mai ales din intervalul 1927-1938), George Calinescu noteaza in Istoria… sa din 1941 (p. 868), nu prea convins: “Sint multe versuri frumoase in poezia lui Radu Gyr”, evocator liric “al Oltului zgomotos vitalist”, oarecum dezlinat si redundant, “gata de a luneca pe panta pretiozitatii”, gasind totusi uneori tonul unei “remarcabile lirici chiuitoare” (O-he! Toamna noua cu sclipat, / pri-meste-ma-n tine cu chiot si tipat!…). Criticul evita sa se refere la ipostaza lui Radu Gyr de “bard al Legiunii”, dar pare sa faca discret aluzie la ea atunci cind vorbeste de un anume “abuz de vociferatie”. Probabil ca paginile cele mai pertinente despre creatia lirica a lui Radu Gyr de pina-n anii razboiului sint cele pe care i le dedica, fara idiosincrazii ideologice, Ovidiu Papadima (pe atunci cronicarul literar al revistei Gandirea) in volumul Creatorii si lumea lor (1943), din pacate nereeditat pina astazi. Exaltarea poeziei sale in mediile legionare nu avea o baza critica, ci doar una ideologica, fara pertinenta din unghiul de vedere al istoriei literare.

Pina in 1944, Radu Gyr a mai publicat volumele de versuri: Plange Stramba-Lemne (1927), Cerbul de lumina (1928), Stele pentru leagan (1936), Cununi uscate (1938), Corabia cu tufanici (poem dramatic – “comedie vegetala”, 1939), Poeme de razboi (1942), Balade (1943), precum si o serie de povesti versificate. A publicat, de asemenea, trei interesante studii critice (la origine – sau ulterior – cursuri universitare): unul despre romanul Invierea al lui Lev Tolstoi (1927), unul despre eposul sirbesc (1936, in colaborare cu folcloristul Anton Balota) si unul despre evolutia criticii estetice si curentele de avangarda (1937 – privind avangardismul ca pe o afacere pur evreiasca). Sub forma de brosuri, i-au aparut de-a lungul vremii si o seama de conferinte (Studentimea si idealul spiritual; Femeia in eroismul spiritual, moral si national etc.). A colaborat la numeroase publicatii ale vremii, printre care Gandirea, Ramuri, Universul literar, Convorbiri literare, Adevarul literar si artistic, Viata literara, Vremea, Revista Fundatiilor Regale, Falanga, Calendarul, Curentul, Cuvantul, Axa, Iconar, Porunca vremii, Sfarma-Piatra, Buna Vestire etc.

In 1938-39 a fost internat si el in lagarul pentru legionari de la Miercurea Ciuc (via Tismana), de unde a lasat o relatare de mare valoare documentara. In acelasi lagar au fost internati, printre altii, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Iordache Nicoara, Ion Manzatu iar o vreme (pina ce au fost parte eliberati, parte stramutati in alte lagare, mai ales la Rimnicu Sarat) si alte figuri ilustre ale Legiunii: Gh. Clime, Neculai Totu, Banica Dobre, printul Al. Cantacuzino, Vasile Christescu, Mihail Polihroniade, Victor Puiu Garcineanu, Ilie Garneata, Vasile Iasinschi, Mile Lefter s. a. Daca unii, precum Nae Ionescu, Mircea Eliade, Ion Manzatu sau Radu Gyr insusi, au avut sansa sa scape pe parcurs, majoritatea covirsitoare a celorlalti au fost impuscati in cumplitul macel din noaptea de 21-22 septembrie 1939.

Scurta ascensiune legionara din 1940-41 (septembrie-ianuarie) a fost intunecata de un lung sir de rafuieli si asasinate impardonabile, Comandantul Horia Sima (1906-1993) parind a fi scapat aproape cu totul lucrurile de sub control. Nu numai Radu Gyr, dar numerosi legionari din garda veche, desi nu s-au lepadat propriu-zis, au fost indignati si debusolati de cursul periculos al evenimentelor, generat de politizarea excesiva a Miscarii si de prea larga deschidere a portilor ei. In acesti ani au aparut – si apoi s-au acutizat – conflictele interlegionare (cel fundamental fiind intre “simisti” si “antisimisti”, perpetuat pina astazi si luind forme uneori grotesti).

“Badia” Radu Gyr, dupa ce face frontul si se intoarce ranit, ajunge, dupa 23 august 1944, in inchisorile comuniste (cel mai mult a stat la Aiud). Chiar daca mai tirziu, dupa ani grei de teroare inimaginabila, va fi manifestat anumite slabiciuni (intr-un context complex, ce-ar merita sa faca obiectul unui studiu separat), pozitia initiala in fata noului regim rosu se arata de o rectitudine amara, dar incontestabila: “Eu am avut o credinta. Azi am iubit-o. Daca as spune altfel, daca as tagadu-i-o, Dumneavoastra toti ar trebui sa ma scuipati in obraz. Indiferent daca aceasta credinta a mea apare, astazi, buna sau rea, intemeiata sau gresita, ea a fost, pentru mine, o credinta adevarata. I-am daruit sufletul meu, i-am inchinat fruntea mea. Cu atit mai intens sufar azi, cind o vad insingerata de moarte. Prabusiri de idealuri, naruiri de aspiratii inregistram cu totii. Azi, poate, uneori gresim tocmai in credintele noastre cele mai curate, cele mai cinstite. Istoria va vedea unde am gresit si unde nu”.

Din 1963, dupa eliberarea din temnitele comuniste, este silit sa colaboreze – ca si Nichifor Crainic, celalalt poet exponential al inchisorilor, sau ca preotul Ion Dumitrescu-Borsa, unicul supravietuitor postbelic al echipei legionare care luptase in Spania – la Glasul Patriei (mai tirziu, Tribuna Romaniei), dar, practic, este scos din circuitul valorilor publice (in tara, numai criticul Nicolae Manolescu a avut indrazneala sa-l antologheze, in 1968, in vol. II din Poezia romana moderna, desigur nu cu bucatile cele mai reprezentative, iar la inmormintarea sa, in 1975, singurul literat care a indraznit sa mearga si sa citeasca din versurile celui raposat a fost, cum mi-a relatat un martor ocular, poetul Romulus Vulpescu).

In vremea detentiei (1945-1963), dar si in ultimii ani petrecuti intr-o dureroasa libertate, poezia lui Radu Gyr atinge o consistenta noua, fericit conjugata cu vechiul rafinament. Una dintre bucatile cele mai frumoase si mai semnificative (in cheie simbolica) pentru destinul lui si al intregii generatii legionare, ca si pentru tensiunea general-umana dintre ideal si realitate, este “Intoarcerea din Cruciada”:

De ce Gottfried, de ce ne inspaiminta o rana-n piept si-un hirb de scut beteag, cit inca-n noi Ierusalimul cinta si mai pastram prajina unui steag, sau cind nobletea-ntreaga sta, ne-nfrinta, in singele ramas pe zale cheag? […]Ne-ntoarcem frinti, sub platose schiloade sau poticniti in zdrente de furtuni, dar miine-n burgul nostru cu arcade fecioarele cu ochi de rugaciuni, zimbind in cinstea altor cruciade, ne-or impleti mai fragede cununi. […] Azi iarasi, spintecind albastre spatii, peste doi ani, sau peste inca trei, cu lanciile sus, in constelatii, cu platosele evului in sei, ti-or sta in fata portii cruciatii, Ierusalime care nu ne vrei! Azi vom veni mai multi din Soare-Apune: si cei de ieri, si cei ce azi nu-i stim… Pe vechile morminte or sa tune noi cavaleri cu chip de heruvim, si ei sau altii tot te vor supune, stralucitorule Ierusalim!

In mediul penitenciar, arta poeziei isi depaseste cu mult simpla functie estetica, capatind o adevarata functie soteriologica. Cind se va scrie istoria literara a temnitelor comuniste (Radu Gyr a fost acolo la originea unei adevarate “scoli poetice” sui generis) va putea fi evaluata integral harismatica lui personalitate, dar si miraculoasa dimensiune psiho-noetica a acestei aventuri transfiguratoare a logos-ului rastignit.

Dupa 1989, in ciuda faptului ca versurile sale (inclusiv cele din inchisoare, in cea mai mare parte memorate de regretatul Dumitru Cristea) au fost editate sau reeditate cu oarecare constanta (mai ales la editurile “Marineasa” din Timisoara si “Vremea” din Bucuresti, de obicei in ingrijirea fiicei poetului, d-na Simona Carmen Popa), Radu Gyr continua sa fie un nume “prigonit”, putin cunoscut generatiilor mai tinere (care abia de-au auzit vag, in cel mai bun caz cu titlu de curiozitate, ca oarecind, intr-un exotic fund de temnita, cineva a scris o poezie stranie: Azi-noapte Iisus mi-a intrat in celula…). De asemenea, se lasa asteptata o editie critica integrala a versurilor sale, realizata cu pietate, dar si cu profesionalism (asa cum este deja in curs de realizare pentru celalalt mare poet al temnitelor comuniste din Romania, mai virstnicul Nichifor Crainic).

Acoperind intreaga gama a poeticului, de la ludic la liturgic, Radu Gyr ramine, inainte de toate, poetul cavalcadelor sublime si al visurilor cruciate (Eu n-am nici zale, n-am nici spada, / dar cred intr-un crimpei de stea… – “Cavalcada”), profetul paulinic si donquijotesc al nebuniei primenitoare, luptator si marturisitor al unei generatii rastignite, a carei tragica maretie e probabil tot ce va dainui mai semnificativ si mai provocator din istoria romaneasca a secolului XX.