In noianul de carti, de comentarii, de dezbateri avand ca tema actuala criza globala s-au conturat deja multe idei valoroase despre cum ar trebui sa fie noul ciclu economic. Un ciclu pe care il asteptam sa vina.
Dar va fi inca mult de lucru nu numai pentru a invinge criza, ci si pentru a desena tabloul financiar-economic al lumii de dupa criza. Iar principalul motor de care economia lumii are nevoie acum este capitalul. Va veni cu deosebire prin consolidarea unei noi clase: investitorii.
Este limpede insa ca investitorii, pretutindeni in lume, vor consimti sa-si plaseze capitalul in afaceri numai daca se vor simti incurajati de conditii bune, care sa-i stimuleze, sa le creeze sanse de castig. Si daca vor simti ca se bucura de astfel de sanse atunci isi vor asuma si riscuri. Si e cert ca un rol din ce in ce mai mare il va juca democratizarea investitiilor.
Inainte de criza, intr-o tot mai mare masura, tari mici sau mari, cand aveau nevoie de bani si lansau obligatiuni pe pietele internationale de capital, ajungeau sa fie finantate de mici fermieri, de simpli lucratori industriali sau chiar de gospodine, care se alaturau bancilor si companiilor financiare. Era democratizarii investitiilor luase avant inca din anii 1970 si mase mari de oameni, pe intreaga planeta, isi investeau economiile la bursele de valori, in fonduri mutuale, in fonduri de pensii si in nenumarate alte fonduri.
Sintagma „democratizarea imprumuturilor”, ce bantuia prin America inca de la sfarsitul secolului al XX-lea, a castigat tot mai mult teren in anii 2000. Sensul ei real l-am inteles mai bine cu cativa ani in urma, cand am citit excelenta carte „Lexus si Maslinul” a cunoscutului editorialist Thomas L. Friedman, de la „The New York Times”. Numerosi alti economisti americani au batut insa moneda pe ideea democratizarii imprumuturilor. Strans legata de o alta idee: democratizarea investitiilor.
Daca nu s-ar fi ajuns, in conditiile intensificarii globalizarii, la o largire fara precedent a numarului de investitori, mai exact daca lumea nu ar fi cunoscut un proces de masificare a investitiilor si de crestere exploziva a sumelor investite, nu era posibila democratizarea imprumuturilor. Fiindca, in anii 2000 cu deosebire, nu doar in America, nu doar in tarile dezvoltate, ci si tarile cu piete emergente, mase mari de locuitori ai planetei obtineau bunastare pe datorie. Inclusiv in fostele tari socialiste, care au descoperit si ele gustul traiului pe datorie pe masura ce au inaintat catre economia de piata.
Revin insa la investitii. Caci ele sunt motorul. Thomas L. Friedman scrie ca acum o suta de ani, la inceputurile secolului XX, investitorii americani bogati participau la negocierea obligatiunilor pe piata internationala. In zorii veacului XXI, puteau participa toti americanii.
Dar nu numai americanii. Ci miliarde de oameni de pe tot globul. In 1996, cand Romania a facut doua mari imprumuturi pe piata japoneza de capital, au cumparat obligatiuni romanesti, alaturi de cativa giganti financiari, si mai multe companii mici, mii si mii de japonezi de rand. Un exemplu din milioane si milioane de exemple.
Un exemplu bogat in semnificatii atat pentru ideea democratizarii investitiilor, cat si, mai ales, pentru raportul specific ce se leaga astfel, bunaoara, intre un pescar japonez care si-a pus in joc propriile economii si statul roman, reprezentat in acel contract de Banca Nationala a Romaniei.
Cand Fondul Monetar International, preocupat in 1999 de experimentul asa-numit „Impartirea poverii”, i-a propus Romaniei sa-si reesaloneze datoria externa, Banca Nationala, care gestiona serviciul acelei datorii, a refuzat categoric. Unul dintre motive a fost si acela ca nu le putea spune micilor investitori japonezi, care au avut incredere si au participat cu economiile lor la montarea imprumutului acordat Romaniei, ca vor fi nevoiti sa mai astepte pana cand isi vor recapata banii. Datoria a fost platita in intregime, la zi.
A economisi, a investi, a prospera – iata unul dintre motoarele ce vor scoate lumea din criza.
