În timp ce muntenegrenii adepţi ai independenţei sărbătoreau de zor, anticipând încă de duminică seara rezultatul referendumului, atmosfera reţinută de la Bruxelles contrasta izbitor. Pusă în faţa faptului împlinit (peste 55% din muntenegreni alegând despărţirea de Serbia), Uniunea Europeană s-a înclinat în faţa voinţei populare, dar nu şi-a ascuns nemulţumirea.
Apariţia noului şi minusculului stat pe harta Europei dă bătăi de cap şi răscoleşte temeri vechi chiar în sânul Uniunii, sunt de părere cei mai mulţi analişti.
“Uniunea Europeană va respecta în totalitate rezultatul referendumului”, declara recent Javier Solana, purtătorul de cuvânt al diplomaţiei europene. Aceeaşi UE s-a străduit însă din răsputeri să nu se ajungă în acest punct. Europenii sunt cei care au făcut presiuni mari asupra Muntenegrului să accepte, în 2003, crearea unei federaţii cu Serbia, punând bazele unui fel de mini-Iugoslavie redusă la ultimii săi membri. Podgoriţa a acceptat cu condiţia ca peste trei ani viabilitatea federaţiei să facă obiectul unui referendum. Bruxelles-ul a acceptat, impunând, la rândul său, ca o ultimă măsură de precauţie, o condiţie fără precedent în consultările populare: atingerea unui prag de 55% din voturile exprimate. Ceea ce s-a şi întâmplat duminica trecută.
De ce atâta reţinere din partea Uniunii Europene, din moment ce cei 25 au încurajat şi sprijinit ani de-a rândul emanciparea statelor din spaţiul ex-iugoslav? Există mai multe raţiuni, iar prima ţine de Muntenegru însuşi, o ţărişoară săracă, cu circa 700.000 de locuitori, a căror bunăstare decurge, aparent, din turism, singura sursă oficială de venituri. În anturajul lui Solana se vorbeşte cu îngrijorare despre crima organizată şi legăturile sale directe cu puterea de la Podgoriţa.
Forţa exemplului
Analiştii
europeni se tem că precedentul Muntenegru va da apă la moară
albanezilor din Kosovo, acum când încep negocierile asupra statutului
final al provinciei sârbe. Populat în proporţie de 90% cu albanezi,
Kosovo ţinteşte independenţa. Luni, liderul sârbilor din Bosnia a dat de
înţeles că o eventuală independenţă a provinciei Kosovo ar putea
reprezenta un model de urmat pentru comunitatea pe care o reprezintă. În
acest ritm, peste câţiva ani, UE se va trezi la negocieri de aderare cu
un număr de micro-state naţionaliste. În plus, ce contraargumente ar
mai putea fi aduse altor minorităţi din Balcani, determinate să-şi
capete independenţa? Aceeaşi problemă se pune şi în interiorul UE.
Spania, de pildă, nu vede cu ochi buni ce s-a întâmplat în Muntenegru
din cauza Cataluniei, provincie în care mişcarea pro-independenţă are
din ce în ce mai multă forţă. La fel se întâmplă în Flandra, unde o
treime din populaţia flamandă simpatizează deschis cu Vlaams Belang, iar
majoritatea n-ar spune nu unei desprinderi de Belgia.
