Politica

Al doilea “obsedant deceniu” – sau cum încă plăteşte România pentru anii ’90

Prin Raportul din 16 mai a.c., România a primit cea mai bună veste pe care o putea aştepta dar nu, evident, şi cea mai completă. Diferenţa e dată de un deceniu de cvasistagnare, de speranţe mari şi de paşi totuşi mici în direcţia cea bună mă refer aici la ceţoşii ani ’90. În opinia mea, acesta a fost cel de-al doilea “obsedant deceniu” al României contemporane. Aşa cum primul adică   anii ’50, atât de cruciali pentru generaţia lui Marin Preda ş. cl. – a fost unul al stalinizării, autarhiei, terorii şi impunerii monopolului statului, acesta, al doilea, a fost unul de sens opus –, dar la fel de nebulos. Recapitalizare, deschidere (şi în sens bun, dar şi în sens rău) spre toate orizonturile, o poftă de libertate vecină cu anarhia şi decăderea puterii statului – acestea au fost coordonatele primului deceniu postcomunist. România este departe de a fi plătit preţul integral al anilor ’90.

Plasarea noastră pe a doua grilă de start în toate campaniile pe care le-am întreprins decurge de aici. De la primirea în Consiliul Europei (în 1993), cu paşi în urma altor vecini, până la admiterea în NATO (2002, şi nu 1997) sau la aderarea la UE (2007, şi nu 2004), România a fost de fiecare dată ca un elev mediocru în faţa unor examene. Dacă elevii buni au emoţii puţine pentru că-s stăpâni pe materie şi dacă elevii slabi n-au emoţii deloc pentru că nu-s interesaţi de reuşitele şcolare, elevii mediocri au viaţa cea mai grea: pe de o parte, ei ştiu, în sinea lor, că nu prea şi-au făcut temele, pe de altă parte ar vrea să reuşească, alături de cei pe care-i ştiu ca fiind mai buni decât ei.

Vreme de un deceniu, imaginea în exterior a României (sau “brandul de ţară”, cum spun specialiştii) s-a depreciat constant. Cine-i vinovat? Bineînţeles, cei care au condus ţara. Aceasta este responsabilitatea politicului, în orice stat democratic. Dar bunul-simţ spune că politicul nu poate avea monopolul vinei, după cum nu-l poate avea nici pe cel al meritelor. “Ambasadorii” României în afară sunt toţi cei care trec graniţele ţării – politicianul, dar şi artistul care încântă o sală de spectacole sau rezidenţii ilegali, pe care-i prinde poliţia din când în când. Rămâne să vă imaginaţi dvs. care-s mai numeroşi.

Deşi cu toţii vorbim deseori despre ea, e greu să ne imaginăm puterea reală a clişeului până nu o vedem acţionând. Vă voi povesti un episod recent, petrecut luni, 15 mai, cu o zi înaintea Raportului prezentat de Olli Rehn. Într-o şedinţă a grupului ALDE, Grahan Watson – şeful liberal-democraţilor europeni şi unul dintre suporterii categorici ai primirii la termen a României şi Bulgariei – a cutezat să compare extinderea din 2007 a UE şi extinderea de acum 20 de ani, când au fost primite Spania şi Portugalia. În 1986, şi aceste ultime numite ţări aveau problemele şi restanţele lor – a spus Watson.

Reacţiile au fost de tot felul. Mai întâi, dna Viktoria Mohacs – eurodeputată maghiară de etnie romă a cărei preocupare este, firesc, situaţia romilor din România – a invocat (a câta oară?) un incident dintre o comunitate romă ilegal branşată la curent electric, într-o localitate de lângă Bucureşti, şi poliţia venită la faţa locului. Potrivit dnei Mohacs, poliţia română a acţionat nepermis de violent, scoţând în frig copii şi femei şi maltratând bărbaţii romi. În faţa acestei interpretări – nu numai discutabile, dar care era pe cale să ducă discuţia iniţiată de Watson în alte direcţii –, euroobservatorul român Ovidiu Silaghi, în limba maghiară, a rugat-o pe dna Mohacs să mai aibă răbdare câteva ore, până când ministrul de interne Vasile Blaga avea să fie audiat în Comisia LIBE a Parlamentului European (de altfel, din păcate, dna Mohacs nu a venit la întâlnirea cu Blaga).

Dar polemica abia fusese amorsată. Mai mulţi eurodeputaţi au protestat faţă de asemănarea României & Bulgariei cu Spania & Portugalia, iar alţii s-au declarat şi împotriva comparării lor cu vreuna dintre ţările care au aderat la UE în mai 2004. Un coleg baltic chiar a spus – citez fidel – că statul român e unul care-şi atacă propriile minorităţi! (ceea ce m-a forţat să intervin, deşi nu-mi propusesem, replicându-i că ceea ce spune e o glumă proastă).
De unde această convingere privind excepţionalismul românesc? De fapt, este vorba despre un clişeu care se ţine de noi precum umbra. O ţară în care minerii au bătut studenţii, în care românii i-au bătut pe maghiari la Tg. Mureş şi în care (iarăşi) românii au dat foc la sate de romi – acestea fiind trei episoade care au suscitat, pe bună dreptate, interesul Occidentului, şi care au instituit în anii ’90 o legendă nu tocmai fericită în ceea ce ne priveşte. Adevărul contează mai puţin decât imaginea; ceea ce este e mai puţin important decât ceea ce se vede.

Ce vreau să zic este că decizia de admitere a României în UE, fiind una politică, e deja luată şi e puţin probabil că va interveni un accident în stare să invalideze termenul de ianuarie 2007. Dar, chiar şi după aderare, puterea clişeelor în judecarea noastră se va mai face simţită. Dincolo de toate “steguleţele roşii” inventariate de experţii UE, mai există unul – cel mai mare – pe care doar noi, ca români, îl vedem: legendele în privinţa României, stereotipiile legate de noi, clişeele adunate de-a lungul “obsedantului deceniu” trecut.

Nu există un minister care să se poată ocupa de acest “steguleţ”. Nu o putem face decât noi toţi, ca cetăţeni şi ca stat, conducători şi conduşi. Va fi o probă de responsabilitate comună.

Share: