In orice exercitiu expozitional exista un timp al trairii si unul al marturisirii. Fiecare il impartaseste pe celalt, cu egala masura si relevanta. Galeria Fanart a readus in memoria publicului o intalnire dincolo de timp, din categoria acelor intalnirii mirabile a doi dintre exponenta de referinta ai unei generatii trecute prin a istoriei (Adam Michnik), Eugen Craciun si Petre Achitenie (dicipoli ai lui Ciucurencu si C.Baba) In generosul salon al O.S.I.M.-ului aceasta comuniune a avut o rezonanta particulara.
In prezenta unui numeros si avizat auditoriu (critici literari si de arta, precum Victor Craciun, Ilie Rosianu, gazetari si redactori de emisiuni culturale ca P.Dudea, P.Romanescu, Doina Ghitescu) manifestarea s-a dorit a fi un gest de rememorare , de continuitate a unei axe spirituale . Expozitia organizata si coordonata de S.Stefanescu (directorul galeriei FanArt) s-a dorit a fi, un insolit test de fidelitate a clipei , un excurs miniaturalul in atelierul de creatie a doi plasticieni, inzestrati deopotriva cu simtul durabilitatile .
Artisti pe culoarele timpului s-a desfasurat sub semnul atotcuprinzator al vitalului.Ambii creatori asa cum se distinge in lucrarile lor, urmanand o anume ordine interioara au vocatia dialogului,cu divinitatea, cu acele zeitati tutelare ale inspiratiei.. Vintila Horia obisnuia sa spuna ca intr-o lume din care arta este ostracizata, umilita, apropierea de trascendent este iluzorie. Ea nu are loc decat prin traversarea acelei punti unificatoare de generatii, in pofida jocului istoriei si al ideologiilor. Parcurgand infinite decantari, reluari si modulatii imagistice pictura acestor corifei ai penelului, induce un continuu flux si reflux al intimitatii cu materia.
Odinioara, Claude Lorrain isi lua natura drept consilier al reveriilor sale, intregul univers fiind pentru el o sarbatoare a melancoliei.Pe urmele ceasurilor sale de veghe picturala, artistii au intruchipat o alta catedrala a inspiratiei, acolo unde fiecare icoana a gandului se poate metamorfoza in gest si patos al culorilor.Coregrafia plastica imaginata de cei doi autori transporta privitorul intr-un spatiu al tiparelor originare, in descendenta blagiana (de aici derivand acea sonoritate aparte a compozitiilor, acoperind o insula de echilibru si reculegere.
Ceea ce-i uneste este conditia lor de purtatori de lumina, incercand a pastra intacta memoria ca zestre si chip al spiritualitatii. Destinul lor poate fi citit ca o partitura chopiniana, in sol-minorul empatiei cu lucrurile, cu tacerile lor roditoare. Intre mithos si anthropos, Eugen Craciun si Petre Achitenie si-au asumat in ipostaze si grade distincte- calea propriei legitimari. Navigand cu discretie printre meandrele unui ev totalitar, ei au recucerit saloanele absolutului, veghind asupra privirii celuilalt cu egala maiestrie si contur al emotiei. Lucrurile cugeta, obisnuia sa spuna Gellu Naum si acest fapt isi are confirmarea in variatele dimensiuni ale simfoniilor plastice nascute de cei doi artisti. Nu s-ar putea afirma ca peregrinarile lor prin orase ideale,ar dobandi vreodata vreun alt reflex decat acela al intimitatii cu Visul.
