“Buna fetelor,
Ma numesc Camelia, am 26 de ani si traiesc o iubire imposibila!
Nu credeam ca voi avea vreodata vreo relatie la distanta, insa soarta se pare ca imi pregatise altceva. Acum 4 ani l-am cunoscut pe EL pe internet. Am inceput sa vorbim din ce in ce mai mult, doar online, deoarece el traieste in Anglia (dar este de nationalitate roman).
Nu ne puteam vedea decat online si parca nu era indeajuns, asa ca ne-am hotarat sa ne vedem intr-un loc neutru. Am ales prima data Roma. Eram in vacanta de vara si vorbeam deja de cateva luni online. Intalnirea a fost tot ce mi-as fi putut sa imi doresc. In doar cateva zile pe care le-am petrecut impreuna m-am indragostit nebuneste.
Am ajuns inapoi in Romania trista si totodata fericita. Trista pentru ca nu stiam cand aveam sa il mai vad si fericita pentru ca traisem cele mai frumoase zile din viata mea. Ne intelegeam perfect, parca vorbeam din priviri si am crezut ca mi-am gasit jumatatea.
Cand am revenit in tara am reluat convorbirile online, insa deja ne gandeam unde va fi urmatoarea noastra intalnire. Desi reprezenta un efort financiar pentru mine, dupa doua luni eram amandoi in Atena, traindu-ne din nou povestea de iubire. Eram din ce in ce mai indragostita si mai fericita! Simteam ca plutesc!
Insa sentimentele acestea au fost de scurta durata. Ne-am intors amandoi acasa, iar el a incetat orice comunicare cu mine. Nu mai era online, nu mai raspundea la mail sau la telefon. Dupa o luna de incercari disperate de a lua legatura cu el, mi-a raspuns in sfarsit la un email. Imi spunea ca relatia devenea prea serioasa si nu era sigur daca asta isi dorea pentru moment.
Am simtit ca cineva imi smulge inima din piept si o taie in mii de bucati. Eram pierduta, cum aveam sa traiesc fara el? Cum aveam sa imi mai gasesc linistea acum, cand eram atat de indragostita? Acela a fost singurul email la care mi-a raspuns, asa ca dupa 5 luni am renuntat sa il mai caut.
Intrasem in depresie si nu stiam ce este cu mine. Nu mai aveam pofta de mancare, nu vroiam sa ies in oras, nu mai vroiam sa ma duc la job, tot ce imi doream era sa stau in casa, singura, si sa imi plang nefericirea.
Au trecut luni pana cand am gasit puterea de a ridica ochii si de a incerca sa imi revin. Am cunoscut un barbat, de care m-am agatat in speranta ca il voi uita pe EL. Insa acum, dupa 2 ani de relatie, imi dau seama ca doar m-am folosit de el ca sa imi uit marea iubire. Si nici macar nu a functionat.
Stau cu actualul meu iubit din comoditate, din siguranta si din frica de a ma mai indragosti de cineva. Este un barbat minunat, ma iubeste sincer, nu m-ar face niciodata sa sufar si vrea sa isi petreaca tot restul vietii cu mine.
Insa eu nu il pot sterge din minte, si din inima, pe EL. Pe EL pe care il iubesc si acum la nebunie si la care ma gandesc aproape zilnic. Pe EL care m-a invatat sa iubesc doar pentru a-mi arata ce inseamna suferinta. Simt ca relatia mea de acum nu se compara din niciun punct de vedere cu ceea ce am trait cu EL. Acum totul este plictisitor, relatia este rece si fada si nu il iubesc pe barbatul langa care stau.
Acum 2 luni, din senin, am primit un mail de la EL. Vroia sa vada ce mai fac si daca sunt bine. I-am spus ca totul este perfect, ca m-am indragostit de cel mai bun barbat care imi face toate poftele, ca viata mea este mai mult decat am sperat vreodata. L-am mintit, probabil din orgoliu. Nu doream sa stie cat de nefericita sunt si ca inca il mai iubesc pe EL.
Ma asteptam la un raspuns asemanator din partea lui, insa mi-a marturisit ca el nu e deloc fericit alaturi de actuala lui iubita. Dupa alte cateva emailuri mi-a spus ca de abia acum a reusit sa inteleaga sentimentele pe care le-a avut pentru mine si ca ii pare rau ca m-a lasat sa ies din viata lui. Mi-a spus ca orice ar face si cu oricine ar fi, nicio femeie nu se compara cu mine. Pentru niciuna nu simte aceleasi lucruri pe care le-a simtit pentru mine si isi doreste foarte mult sa o luam de la capat.
Oricat de mult as vrea ca acest cosmar sa se termine si sa fiu din nou impreuna cu el, nu mai am incredere in EL. Daca maine se decide din nou ca relatia avanseaza prea repede si el nu stie ce simte? Nu mai pot trece inca odata prin toata suferinta de acum 3 ani.
Acum nu stiu ce sa fac. Sa renunt la ceva sigur si sa risc sa fiu ranita din nou? Sau sa ma prefac in continuare ca sunt fericita si sa las timpul sa rezolve totul? Desi nu stiu cum ar putea timpul sa rezolve ceva…din moment ce dupa 3 ani eu tot il mai iubesc nebuneste si simt ca nimeni nu ii va lua locul in inima mea.
Voi ce a-ti face in locul meu? Ati risca totul pentru iubirea adevarata?”
