Cand tatal lui Ghislaine, Robert Maxwell, a murit in 1991, cauza oficiala a mortii a fost un atac de cord, dar nu toata lumea a fost convinsa. Au circulat zvonuri ca marele baron al ziarului, al carui cadavru fusese gasit langa Insulele Canare (se presupunea ca a cazut de pe iaht), s-a sinucis in fata ruinei financiare sau a fost asasinat de vreo agentie de informatii intunecata.
De-a lungul vietii sale, Maxwell a lucrat neobosit pentru a ascunde adevarul despre el insusi. El si-a schimbat numele, si-a negat religia si a jucat jocuri cu ochiuri cu averi uriase, totul intr-un efort de a ataca mai intai aristocratia britanica si mai tarziu cabala internationala a miliardarilor, oamenilor de afaceri si agentilor de putere. Planul a functionat. In timpul vietii sale, Maxwell a devenit un magnat mondial al publicatiilor – conducand ziare precum Daily Mirror din Londra si Daily News din New York – un membru al Parlamentului si o bestie noire pentru oameni ca Rupert Murdoch si Margaret Thatcher. Au existat, de asemenea, zvonuri ca ar fi fost un spion pentru Israel, sau Marea Britanie, sau ambele.
In noua biografie Fall: The Mysterious Life and Death of Robert Maxwell, Britain’s Most Notorious Media Baron, autorul John Preston urmareste povestea vietii lui Maxwell, de la o copilarie saraca in Cehoslovacia pana la culmile faimei si averii. Preston descrie cu pricepere modul in care capcanele banilor si puterii pot fi folosite pentru a ascunde o viata intreaga de secrete si minciuni. In acest fragment, abilitatea neobisnuita a lui Maxwell de a devia atentia cu abundenta este pe deplin afisata – si serveste ca un memento infiorator ca marul nu cade niciodata departe de copac.
Cinele dansuri gazduite de Robert si Betty Maxwell la Headington Hill Hall au fost considerate, chiar si de catre petrecaresti inraiti, ca fiind intr-o clasa proprie. Casa in sine era un loc ideal pentru o petrecere. Fusese construit la inceputul secolului al XIX-lea de catre o familie de berari iubitoare de cultura, Morrells. Si ei fusesera organizatori pasionati de petreceri. In 1878, Oscar Wilde a fost printre cei 300 de invitati la unul dintre balurile lor de costume. Din motive care nu sunt in intregime clare, a ales sa vina imbracat in Printul Rupert al Rinului.
De cand familia Maxwell s-a mutat la Headington Hill Hall, au continuat traditia de a organiza petreceri marete. Dar, dupa cum oaspetii au descoperit curand, Maxwell avea propriul mod de a face lucrurile. Scriitorul si viitorul parlamentar conservator Gyles Brandreth a fost invitat la una dintre petrecerile lor din anii 1970. La inceput nimic nu l-a parut iesit din comun. „Abia cand m-am dus la Maxwell, mi-am dat seama ca avea acest aparat. Pe reverul jachetei lui era atasat un microfon de moda veche, cu un parbriz. Si pe curea lui era aceasta cutie mare, de marimea unei carti cartonate, cu un cadran in mijloc. Acesta a fost cumva conectat la difuzoarele din fiecare camera.”
Brandreth si-a dat seama ca Maxwell purta propriul sau sistem PA personal, permitandu-i sa se adreseze oamenilor, indiferent cat de departe ar fi. „El dadea butonul in jos cand vorbea cu tine. Apoi, de indata ce vedea pe cineva cu care voia sa vorbeasca din cealalta parte a camerei, il ridica din nou, iar aceasta voce neincarnata venea rasunand din difuzoare.”
Cu toata splendoarea petrecerilor sale, Maxwell insusi a ramas o figura ciudat de evaziva. „Parca ar fi fost un fel de sant invizibil in jurul lui”, isi aminteste Brandreth. „Era cu siguranta o prezenta, dar ori de cate ori intra intr-o camera, in loc sa fie mai aglomerata, parea intotdeauna putin mai goala decat inainte.”
Pe masura ce averea lui Maxwell crestea, cu atat petrecerile deveneau mai mari si mai mari. Ministrii de cabinet s-ar coada cu capitanii de industrie, oamenii de stiinta de frunte cu redactorii de ziare. Dar petrecerea comuna pentru a sarbatori cea de-a 65-a nastere a lui Maxwell si cea de-a 40-a aniversare a companiei sale, Pergamon Press, in iunie 1988, s-a prezis cu incredere ca le va intrece pe toate, atat din punct de vedere al opulentei, cat si al fastului.
Nimeni, nici macar numerosii sai critici, nu a putut nega ca Maxwell era pe un val: de la Oxford la Osaka, imperiul sau era in plina expansiune. Dupa cum se laudase cu doar cateva saptamani mai devreme, „Bancile ne datoreaza bani, avem atat de multe in depozit”. In acelasi timp, institutiile academice stateau la coada pentru a-i acorda onoruri; Maxwell tocmai primise un doctorat in drept de la Universitatea Aberdeen, precum si o calitate de membru de onoare pe viata la Institutul de Filosofie al Universitatii din Londra.
Fusesera invitati atat de multi invitati – in jur de 3.000 – incat s-a decis ca petrecerea sa fie organizata pe parcursul a trei nopti consecutive. Vineri seara ar fi cravata alba si „decorari” si cravata neagra de sambata seara, in timp ce petrecerea de duminica seara ar fi o afacere mai informala pentru membrii personalului. Intre timp a fost o petrecere de pranz sambata.
In zilele premergatoare primei petreceri, in jurul casei au fost ridicate corturi vaste. Doua ferestre din podea pana in tavan au fost indepartate pentru a imbunatati accesul la cortul principal. Legiuni de florari au venit de la Londra pentru a crea expozitii elaborate in casa, in corturi si chiar in piscina – acest lucru i-a implicat sa transporte florile in mijlocul piscinei cu mici barci.
O scena fusese construita la un capat al corpitului principal si un ring de dans a fost amenajat astfel incat oaspetii sa poata dansa pe sunetul Joe Loss Orchestra; mai tarziu avea sa fie o discoteca. La sfarsitul mesei, distributia musicalului de la West End, Me and My Girl , avea sa interpreteze momente importante din spectacol. Pentru a se asigura ca toata lumea se bucura de privelisti nestingherite ale divertismentului, zona de luat masa a fost construita pe doua niveluri. Pe teren fusese amenajata si o camera intunecata mobila. Oaspetii care si-au facut fotografiile in cursul serii de o echipa de sase fotografi le-ar putea colecta la plecare.
Pentru a marca cea de-a 40-a aniversare a lui Pergamon, a fost alcatuita o carte speciala de omagii. Pergamon devenise cel mai mare editor stiintific din lume, iar editorii revistelor stiintifice ale lui Maxwell – peste 300 in total – impreuna cu diversi laureati ai Premiului Nobel i-au laudat virtutile in termeni extravaganti.
Editorul International Journal of Hydrogen Energy a remarcat: „Tot ceea ce atinge Bob Maxwell se transforma in aur”, in timp ce directorul uneia dintre companiile sale japoneze a scris: „De fiecare data cand am placerea de a-l intalni, imi amintesc de F. Scott. Cuvintele lui Fitzgerald ca un milionar nu este un om obisnuit.” Arthur Barrett, editorul revistei Vacuum , si-a amintit ca indoielile sale initiale cu privire la Maxwell au disparut curand: „Trebuie sa marturisesc ca, realizand rapid ambitiile sale de pradator si antreprenorial, totusi l-am placut foarte mult.”
Printre telegramele de felicitare s-a numarat una de la presedintele SUA, Ronald Reagan: „In timp ce suna la multi ani, Nancy si cu mine suntem incantati sa ne alaturam corului de apreciere”. Prim-ministrul, Margaret Thatcher, a oferit o contributie oarecum solipsista proprie: „Robert Maxwell nu a ascuns niciodata faptul ca oficial mi se opune politic. Dar, sa spun adevarul, cred ca i-a placut mai degraba abordarea mea fata de politica si guvern – un simt al directiei si deciziei. Acestea sunt insasi calitatile care l-au dus departe.” In ceea ce il priveste pe liderul laburist, Neil Kinnock, „Daca Bob Maxwell nu ar exista, nimeni nu l-ar putea inventa”.
In noaptea primei petreceri, invitatii au trecut pe o linie de primire unde au fost intampinati de Maxwell, Betty si toti cei sapte copii ai lor. Unii dintre invitati au sosit cu cadouri de ziua de nastere. Radiodifuzorul David Frost a venit cu o sticla de vin de 500 de lire sterline. Nestiind cat costase, bucatarul lui Maxwell a batut-o mai tarziu intr-o tocana de vita.
In timp ce oaspetii isi sorbeau din bauturi, trupa Coldstream Guards a marsaluit inainte si inapoi pe gazon. Inainte de a incepe cina, Robert si Betty si-au facut intrarea oficiala in cort, la un anunt din partea maestrului de ceremonii — „Doamnelor si domnilor, va rog sa va uram bun venit gazdei si gazdei, Robert si Elisabeth Maxwell” — si o fanfara de trompetisti.
Toata lumea statea in picioare sa aplaude. Impreuna cu un rand de medalii prinse pe frac negru, Maxwell purta o cruce mare emailata alba pe un lant in jurul gatului. Acesta a fost Ordinul Trandafirului Alb al Finlandei, o decoratie acordata in mod normal sefilor de stat straini ca recunoastere a „conduitei civile sau militare remarcabile”. Betty Maxwell a purtat o rochie din tul brodat cu aur peste tafta de matase galbena.
La una dintre petrecerile lor anterioare – in 1986 – discursul fusese tinut de un fost prim-ministru, Harold Wilson. Suferind din primele stadii ale bolii Alzheimer, Wilson isi incepuse discursul suficient de stralucitor, dar apoi uitase clar despre cine trebuia sa vorbeasca. De data aceasta nimic nu fusese lasat la voia intamplarii. Discursul principal a fost sustinut de bancherul lui Maxwell, Sir Michael Richardson, director general al bancii lui Rothschild si consilier economic al doamnei Thatcher.
„Betty si Bob, aceasta trebuie sa fie petrecerea deceniului”, a declarat Richardson strigand „Auzi, auzi!” si inca o runda de aplauze. „Toti suntem incantati sa fim aici, deoarece credem ca ati adus o contributie majora la toate vietile noastre.” Dar, in timp ce statea radianta langa Maxwell, Betty s-a trezit intrebandu-se daca petrecerea nu ar putea fi prea plina de importanta personala, daca ceva vital ar fi putut sa nu fi pierdut pe parcurs. In special, ea avea indoieli majore cu privire la trambitistii vestitori. „Am crezut ca a fost cu adevarat exagerat, dar am reusit sa-mi fac rolul… Cu tot succesul sau, pentru mine, isi pierduse calitatea intima pe care o aveau petrecerile noastre anterioare. Era pur si simplu prea vast.”
In acea seara, economistul Peter Jay s-a trezit impartasind indoielile lui Betty Maxwell. „Parca oamenii veneau pentru ca voiau sa-l vada pe Maxwell; a fost un spectacol. Si, desi l-au suparat si s-au bucurat de ospitalitatea lui, ii puteai vedea ridicand sprancenele in acelasi timp.”
Dupa ce cina s-a terminat si distributia Me and My Girl a terminat de jucat, invitatii au fost rugati sa se intoarca afara. Acolo au fost rasfatati cu un foc de artificii, al carui punct culminant a fost un semn urias in flacari care scria cuvintele „La multi ani, Bob!” peste orizontul Oxfordului. Dar nu toti oaspetii au stat sa priveasca. Unii dintre ei au cedat curiozitatii si au cotrofiat. Mike Molloy, pana acum redactorul sef al The Mirror , a fost deosebit de uimit de decorul Headington Hill Hall: „Toata mobila arata ca si cum ar fi fost cumparata din vanzarea unei case de tara de mana a doua in anii 1920. Iar picturile erau absolut groaznice. N-am vazut niciodata o colectie mai proasta.”
Dupa ce a inspectat arta, Molloy s-a uitat in salonul lui Maxwell. „Au fost toate aceste rafturi cu carti pe ele. Cu exceptia cand m-am uitat mai atent, am vazut ca nu erau carti adevarate: erau facute din carton. Nu am putut trece peste asta. Iata-l pe acest om care isi facuse avere din publicatii si, totusi, nici macar carti adevarate nu erau pe rafturile lui.” De fapt, nu toate cartile erau false, doar cele care ascundeau sistemul stereo al lui Maxwell.
In timp ce dansul avea loc, Maxwell l-a intrebat pe un alt oaspeti, Gerald Ronson, CEO al dezvoltatorilor imobiliari Heron International, daca ar dori sa vina in casa pentru o bautura linistita. „Mi-a fluturat degetul gras si mi-a spus: „Hai sa intram in biblioteca, pentru ca nu vreau sa vorbesc cu acesti oameni”. ”
Erau, i-a spus Maxwell, „o gramada de idioti” care ar merge oriunde daca ar fi fost invitati de cineva important. Nu era doar atat: Maxwell avea ceva ce voia sa-i arate. „Bob a spus: „Intotdeauna ai crezut ca glumesc cand ti-am spus ca am castigat Crucea Militara”. Apoi a deschis un album foto mare si a aratat cu mandrie una dintre fotografii. Luat cu mai bine de 40 de ani in urma, il arata pe feldmaresalul Bernard Montgomery punand medalia pe uniforma unui Maxwell mult mai tanar si mai suplu.” Ronson a ras si si-a ridicat mainile. „Am spus: „Imi iau totul inapoi, Bob. Imi pare rau daca nu te-am crezut, dar tu spui atatea povesti.”
