Cum bine observa filosoful francez Pierre Manent, politica moderna occidentala, cu toate pacatele si avantajele ei, este produsul unui conflict teologico-politic: conflictul occidental dintre Biserica si Imperiu.
Acest conflict a existat, sub alte forme, si in Orientul crestin, unde Imperiul Roman de Rasarit a incercat un alt model teologico-politic, cel al bicefaliei puterii si al armoniei dintre Biserica si Stat.
Trei modele
Imperiul era o realitate ce preceda acest conflict teologico-politic. Visul imperial, “ideologia” imperiului se definisera cu aproape patru secole inainte de aparitia Crestinismului, o data cu visul dominatiei culturii elenistice asupra lumii cunoscute. Roma preluase aceasta mostenire, visul imperial al romanilor fiind acela de a acorda lumii civilizatie si prosperitate intr-o “pax romana”, binecuvantata de zei, condusa de imparat si aparata de legiunile romane.
Relativul succes al Imperiului Roman a facut ca acest vis sa nu apuna dupa prabusirea Romei. Imperiul Roman a rezistat in Orient pana la 1453, iar diverse natiuni europene au incercat apoi sa isi revendice mostenirea si autoritatea imperiala. Asa s-au nascut false imperii, precum Imperiul Roman de natiune germana, Imperiul Rus, Imperiul Habsburgic sau Imperiul German. Altii insa nu si-au revendicat aceasta mostenire, reusind sa construiasca autentice (desi efemere) imperii: Imperiul Colonial Britanic si colonialismul francez.
A existat si o a treia “formula” de imperiu, cea mai apropiata de modelul teologic al ereziilor hiliaste crestine: Comunismul si cel de-al III-lea Reich german. Acestea nu invocau atat autoritatea imperiala a romanilor, cat un destin istoric imuabil ce trebuia sa duca la aparitia lor. Niciuna din aceste variatii politice moderne pe tema Imperiului nu a putut egala insa visul imperial, mostenit de romani de la elenisti, iar apoi transformat radical de intalnirea cu Crestinismul.
Ulimul Imperiu
Imperiul Roman necrestin era in multe privinte asemanator cu visul actual al Europei unite: un stat multicultural, dar cu o singura constiinta civica, o legislatie unitara si o administratie centralizata. Toate religiile erau acceptate atata timp cat orice bun cetatean al imperiului admitea principiul teologico-politic al sursei divine a autoritatii imperiale.
Imperiul Roman crestin, in schimb, asa cum a fost el conceput de catre Imparatii si Sfintii Parinti ai Bisericii de dupa Constantin cel Mare, si-a construit o cu totul alta viziune teologico-politica: Imperiul ca imago Coeli. Autoritatea imperiala nu mai avea drept scop instaurarea unei paci politice justificate teologic pe pamant, ci devenea o aservire a politicului fata de teologie: puterea politica trebuia sa facilieze tranzitia lumii din istoria propriu-zisa inspre momentul Parusiei, al sfarsitului lumii. De aceea slujbele Bisericii devin liturghii, cuvantul grec “leitourgia” insemnand nici mai mult nici mai putin decat “serviciu public”.
Oficiile liturgice din Imperiul Roman de Rasarit, pastrate in Bisericile Ortodoxe, sunt argumente vii ale imbinarii teologiei cu politicul in Imperiu. Sa dam numai exemplul asa numitelor “Usi imparatesti”, principala intrare in Altar, poarta prin care nu poate trece nimeni, in afara de preot si… in vechime, de imparat. Un alt simbol puternic este cel al acvilei bicefale, in acelasi timp stema a crestinismului rasaritean si al Imperiului Roman de Rasarit. Simbol al unitatii organice dintre Biserica si Stat.
Poate cea mai importanta caracteristica (desi, in mod cert, cea mai ignorata) a proiectului teologico-politic al Imperiului Roman crestinat este tocmai lipsa proiectului. Teologia istoriei fundamentata de Parintii orientali era cea conform careia istoria de dupa Inviere nu mai este nimic altceva decat un timp de gratie, jocul “in prelungiri” decise de Arbitru al unei istorii care, in esenta, e deja incheiata. De aceea Imperiul Roman de Rasarit nu mai visa la cucerirea lumii decat din ratiuni soteriologice: sa se profite de timpul acesta de gratie pentru pregatirea spre mantuire a cat mai multor oameni.
De asemenea, evenimentele istorice marcante din viata imperiului deveneau hagiografie. Constantinopolul, asediat de mai multe ori in istoria sa, scapa nu datorita curajului aparatorilor sai si nici datorita grosimii zidurilor, ci datorita diferitelor icoane facatoare de minuni ale Maicii Domnului, careia i se dedicau ulterior Imne-Acatist de multumire pentru biruinta dobandita.
Aceasta nu inseamna ca bizantinii nu ar fi fost oameni curajosi. Dovada este faptul ca, in fata evidentei sfarsitului tragic al propriului lor Imperiu, au refuzat atat compromisul teologic ce i-ar fi salvat politic (conciliul de la Ferrara-Florenta), cat si o pace dezonoranta. Fara ajutorul militar al lui Dumnezeu, Cel care le salvase de atatea ori Imperiul, dar incredintati de dragostea Lui si de efemeritatea oricarui lucru din istoria pamanteasca, locuitorii ultimului Imperiu autentic au preferat sa moara pe zidurile acestuia sau sa le transfere in frescele bizantine, precum cele de la Voronet, unde judecata finala a lumii nu este straina de prabusirea Imperiului crestin.
Ce am castigat si ce am pierdut
Politica moderna apare odata cu prabusirea acestui Imperiu, la 1453, dar si cu erodarea razboiului fara de armistitiu dintre Biserica si visul imperial din Occident.
Castigatorii conflictului teologico-politic au fost “pragmaticii”. In fata neputintei Papilor de a isi asuma singuri puterea lumeasca si puterea divina, se ridica prima filosofie politica ce ignorand teologicul si se dedica “binelui comun”: gandirea lui Machiavelli.
In fata neputintei Imparatilor germani de a isi asuma autoritatea vechilor imperatori, se ridica burghezia, puterea economica si politica a burgurilor.
Evident ca s-au castigat multe de pe urma acestei mari transformari a politicului. Renasterea si reconstructia democratiei pe alte fundamente este poate cea mai importanta realizare. Dar, o data cu moartea Imperiului crestin, politicul a inceput sa piarda, incet, dar sigur, credinta in Dumnezeu, asumarea valorilor de bine si de rau, ca si dimensiunea profund etica a politicului.
Cand au incercat sa recupereze aceste lipsuri, ganditorii modernitatii au inventat utopia si ideologia. Iar consecintele acestor caracteristici ale politicului modern pot fi “contabilizate” doar rememorand Gulagul si Holocaustul.
Reflectand asupra politicului modern, papa Pius al XII-lea spunea: “In aceste secole din urma s-a incercat sa se realizeze dezintegrarea morala, intelectuala si sociala a uniatii organismului tainic al lui Hristos. S-a dorit natura fara har, ratiune fara credinta, libertate fara autoritate si uneori chiar autoritate fara libertate. Avem un dusman care a luat o infatisare tot mai concreta, cu o lipsa de prejudecati ce ne lasa inmarmuriti. Hristos da, Biserica nu. Apoi, Dumnezeu da, Hristos nu. Azi, in cele din urma, strigatul nefericit: Dumnezeu a murit; ba, mai mult, nici macar nu a existat vreodata. Azi iata, de aici consecinta tentativei de edificare a unei lumi pe fundamente pe care noi nu ezitam sa le indicam drept principale responsabile pentru amenintarea care sta asupra omenirii: o economie fara Dumnezeu si o politica fara Dumnezeu.”
