Puterea emotionala a muzicii pentru natiune s-a manifestat pentru prima data in anii 1930. Presedintele Franklin D. Roosevelt a recunoscut ca muzica si divertismentul constituiau linii de salvare sacre, permitand americanilor sa evadeze din soarta si intunericul Marii Depresiuni. Administratia Roosevelt a luat muzicieni, scriitori si artisti someri de pe strazi si le-a valorificat abilitatile. New Deal a inovat un cadru institutional cultural si a oferit ajutor artistilor prin Works Progress Administration (Dickstein, 2009). Ritmul energic al muzicii jazz si swing a rasunat la radio; inlocuind dezamagirea cu speranta si frica cu sfidarea (ibid: 92). Morris Dickstein subliniaza importanta muzicii pentru demararea redresarii socioeconomice a Americii: „Artele au impachetat o incarcatura de energie fizica care s-a tradus in genul de energie psihologica care a stimulat publicul si consumatorii depresivi” (ibid.). Datorita New Deal, SUA au dispus de un cadru institutional muzical care putea fi remobilizat in vremuri grele (Fauser, 2013). Cantecele aveau sa adopte in curand un nou protagonism dupa izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial.

In urma tensiunilor economice si sociale ale Primului Razboi Mondial si ale Marii Depresiuni, multi americani au fost hotarati ca tara lor sa se abtina de la a interveni in conflictele de pe pamant european. Cand Marea Britanie a inceput sa ramana in urma cu platile pentru munitii, presedintele Roosevelt si-a demonstrat vointa de a sprijini Aliatii. Acordul de imprumut-inchiriere, semnat la 11 martie 1941, a invalidat Actul de neutralitate din 1939 si a autorizat presedintele sa vanda, sa imprumute sau sa inchirieze echipament militar oricarei tari considerate cruciale pentru securitatea nationala, inclusiv Marea Britanie, RPC si URSS. Prin urmare, SUA au adoptat un rol economic la periferie in primii ani ai razboiului. Cu toate acestea, atacul asupra Pearl Harbor din 7 decembrie 1941 a fost declansatorul care a fortat SUA sa faca o intoarcere si sa-si trimita trupele sa lupte impotriva puterilor Axei.

In timpul haosului celui de-al Doilea Razboi Mondial, muzica a adoptat un nou protagonism. A inaltat soldatii in lupta si a mangaiat oamenii raniti, precum si a aprins spiritul patriotic si a atenuat sentimentele anti-razboi pe frontul intern. Pe masura ce americanii – din Massachusetts pana in statul Washington – au ascultat aceleasi melodii, identitatile lor eterogene si conflictuale s-au armonizat pentru a forma ceea ce Benedict Anderson (1983) eticheteaza drept o „comunitate politica imaginata”. In acest sens, Annegret Fauser (2013) sustine ca: „niciun alt eveniment din istoria SUA nu a mobilizat si instrumentalizat cultura in general si muzica in special, atat de total, atat de constient si atat de neechivoc ca cel de-al Doilea Razboi Mondial”. Dupa ce a justificat importanta muzicii la acea vreme, merita acum sa ne gandim de ce studiul cantecelor de razboi ramane valoroasa astazi.

Pentru istorici, cantecele de razboi sunt o sursa autentica live si o distributie a istoriei. Muzica este de ajutor nu numai pentru a urmari cursul operatiunilor militare si a evenimentelor politice, ci si pentru a intelege raspunsul societatii la astfel de evenimente pe teren. Cantecele dezvaluie, de asemenea, modul in care statul a lucrat pentru a intari patriotismul si a oferi o perna de sprijin emotional prin propaganda. Cu toate acestea, cantecele nu sunt utile doar pentru a privi inapoi, ci ne ajuta si sa privim inainte. Multe cantece din timpul razboiului au devenit piloni ai memoriei colective a Americii si continua sa reaminteasca generatiilor de americani ca astfel de evenimente nu ar trebui sa se repete niciodata.

Aceasta lucrare exploreaza procesul de creare a cantecelor din Al Doilea Razboi Mondial in Statele Unite, identificand atitudinile sociale fata de razboi care s-au reflectat in muzica si subliniind impactul cantecelor si altor lucrari muzicale asupra diferitelor grupuri sociale. Inainte de a scrie aceasta lucrare, autorul a examinat o serie de cantece si piese muzicale produse in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Prin cautari pe internet si interviuri ale veteranilor, autorul a selectat o mostra de cantece care se concentreaza direct pe razboi. Acest articol analizeaza sentimentele pe care melodiile alese le-au transmis maselor. Ca atare, aceasta lucrare arunca lumina asupra relatiei dintre muzica si societate, in special in perioadele de criza.

Muzica si razboi: revizuire si interpretare a literaturii

Mai multi autori au adus contributii semnificative la desfundarea influentei reciproce a muzicii si a opiniei publice in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Richard Crepeau (2008) noteaza ca evenimentele din timpul razboiului din tara s-au reflectat in multe aspecte ale vietii de zi cu zi si ale culturii pop. Potrivit lui Crepeau (2008), muzica populara (cantecele) si filmele au fost influentate de timpul razboiului in doua moduri. Pe de o parte, au fost menite sa formeze o stare de spirit patriotica oficiala si, pe de alta parte, au oferit un refugiu fata de realitatile dure ale timpului de razboi. Intr-o ordine similara, Sheldon Winkler (2013) organizeaza cantecele de razboi in sase clasificari: „dragoste, despartire si intoarcere acasa, patriotic, tributuri, serviciu militar, credinta, speranta si devotament si noutate”. Winkler subliniaza importanta muzicii populare in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial datorita diverselor sale functii:

Nu exista nicio indoiala ca muzica populara a reusit sa intareasca moralul trupelor, precum si al celor de pe frontul intern, atenuand temerile si dorul, oferind speranta si servind la unirea tuturor americanilor ca natiune in acele vremuri tulburi (ibid, p. .11).

John Bush Jones (2006) este de acord cu Winkler (2013) ca al Doilea Razboi Mondial a fost una dintre cele mai importante perioade pentru dezvoltarea muzicii populare americane. Industria muzicii si a filmului a creat o lume emotionala de vise despre eroi, dragoste, amintiri, reflectii si introspectie in timpul razboiului. A fost inflorirea trupelor mari Tommy si Jimmy Dorsey, Glenn Miller, Benny Goodman si Harry James, perioada de glorie a unor vocalisti precum Bing Crosby, Frank Sinatra, Dinah Shore, Kitty Callen si Andrews Sisters. La acea vreme au fost produse o abundenta de balade, melodii de dans si spectacole ritmice. Studiul lui Annegret Fauser (2013) – care incorporeaza muzica clasica in literatura istorica – merge chiar mai departe. Savantul este convins ca: „niciun alt eveniment din istoria SUA nu a mobilizat si instrumentalizat cultura in general si muzica in special, atat de total, atat de constient si atat de neechivoc ca al Doilea Razboi Mondial” (ibid, p.4). Cu alte cuvinte, muzica a devenit ceva dupa care societatea a trait si cu care a empatizat.

Prin trecerea in revista a literaturii preexistente, analizand implicarea SUA in al Doilea Razboi Mondial si luand in considerare sondajele de opinie publica din SUA din acea perioada, este posibila corelarea evenimentelor si schimbarilor din opinia publica cu dezvoltarea muzicii. La inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial, motivele cantecelor de razboi americane erau usoare si blande, ceea ce a oferit o distragere temporara a atentiei de la realitatea sumbra si a permis recuperarea. Astfel, comedia usoara numita „Buck Privates” („Privateers”) a devenit lider de box-office. Este vorba despre doi muzicieni ghinionisti care au fost recrutati si au fost nevoiti sa-si schimbe temporar trambitele cu arme. Trio-ul vocal al surorilor Andrews din acelasi film a devenit deosebit de popular in randul fortelor armate.

Atacul asupra Pearl Harbour din Hawaii – portul de origine al Flotei Pacificului Statelor Unite – a devenit evenimentul decisiv pentru intrarea SUA in al Doilea Razboi Mondial. Pe 7 decembrie 1941, peste 100 de avioane japoneze – controlate de piloti inalt calificati – au lansat bombe si torpile asupra navelor navale americane (Davenport, 2009, p.3). Evenimentul a fost o tragedie pentru SUA, deoarece 19 nave de razboi au fost scufundate sau distruse si sute de avioane americane au fost explodate in timpul raidurilor asupra aerodromurilor din Hawaii (ibid, p.7). Razboiul si-a dezvaluit treptat chipul urat, care a evocat reflectie, durere, tragedie si curaj in randul soldatilor si cetatenilor americani. Intensificarea razboiului poate fi urmarita in cantece. De exemplu, „Laudati pe Domnul si treceti munitia” a fost creat ca raspuns la atac (Loesser, 1942). Aceasta piesa relateaza povestea unui capelan (preot militar) care se ruga pentru soldati. Trageau in avioanele care se apropiau. El lasa Biblia deoparte, scoate o mitraliera si incepe sa traga inapoi, exclamand: „Laudati pe Domnul si treceti munitia”.

Una dintre cele mai importante cantece de razboi patriotice americane, „God Bless America”, a fost scris de Irving Berlin (1939) in timpul Primului Razboi Mondial. Cu toate acestea, cantecul nu a fost prezentat publicului pana cand Kate Smith a redat-o in cele din urma in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Incepe ca o rugaciune: „Pe masura ce ridicam glasul. Intr-o rugaciune solemna” si apoi repetele „Dumnezeu sa binecuvanteze America, casa mea, dulce casa” se repeta de mai multe ori. Intre timp, replicile- „…Stai langa ea si ghideaza-o prin noapte…”- poarta un sentiment acut al unei legaturi inseparabile cu patria. Soldatii au cantat-o ​​in momentele lor cele mai intunecate, cerand binecuvantari si pace pentru natiune.

Teatrul de razboi a capatat o dimensiune mai mare atunci cand trupele japoneze au invadat Filipine intre 1941 si 1942 (dupa cum este mentionat in Firth, 1962). Trupele americane si locale care aparau insula au depasit cu mult trupele inamice, dar unitatile filipineze prost echipate si slab antrenate au prins prin surprindere rezistenta combinata a SUA si a Filipinelor. Ultima picatura a fost ocuparea Indiilor de Est Olandeze si a Malaeziei, ceea ce a facut dificila livrarea de provizii arhipelagului. In cele din urma, trupele filipineze aliate ramase au fost fortate sa se predea.

Batalia dintre germani si americani pentru Tunisia a inceput pe coasta Marocului si Algeriei in noiembrie 1942. Fortele germano-italiene au trebuit sa paraseasca Africa de Nord in mai 1943. Pozitia lui Hitler si a lui Mussolini in Marea Mediterana a fost grav subminata de aceste batalii, care a facilitat atacul Italiei. Americanii obisnuiti au inceput sa-l identifice pe Hitler drept o amenintare la adresa democratiei si un inamic care trebuia invins. Carson Robison a creat o serie de cantece despre scrisorile Fuhrer-ului catre liderii Axei: „Scrisoarea lui Mussolini catre Hitler”, „Raspunsul lui Hitler lui Mussolini” si asa mai departe. Serialul s-a incheiat cu „Ultima scrisoare a lui Hitler catre Hirohito” din 1945. Americanii au inceput sa-l eticheteze pe Fuhrer drept un servitor al lui Satan. Fred Kirby (1942), scriitorul cartii „Diavolul si domnul Hitler,

„Diavolul si domnul Hitler incearca sa faca o echipa.
Diavolul si domnul Hitler sunt prea sfisi pentru a fi vazuti.
Diavolul are coarne atat de lungi si ascutite, iar Hitler este un diavol…
amandoi sunt la fel ca un sarpe”

In Pacific, flota americana a invins fortele japoneze in largul coastei de nord a Australiei, in largul atolului Midway. Incercarile japoneze de expansiune militara au fost complet zadarnicite. Sub conducerea generalului Douglas MacArthur, armata americana a eliberat Noua Guinee in august 1942, Insulele Solomon in 1943 si Insulele Marshall in 1944 (Sempa, 2016). Apoi au inceput sa elibereze Filipine in 1944. In 1945, Japonia a semnat un tratat prin care declara incetarea actiunilor militare la bordul cuirasatului american Missouri in Golful Tokyo.

Chiar si muzicienii departe de politica, precum clasicii blues, nu au fost indiferenti la evenimentele de razboi si ororile care au avut loc peste ocean. Lead Belly, de exemplu, a compus un cantec anti-razboi care reflecta sentimentele profunde ale fiecarui american. „Smoke on the Water” a fost un cantec de succes american din 1944 scris de Clements (1944) si interpretat de Red Foley: idolul a milioane de oameni in acel moment si una dintre figurile centrale ale muzicii country. Cantecul este dedicat pilotilor americani curajosi care isi zboara avioanele peste nave japoneze si lasa doar fum pe apa. Muzica i-a conectat pe americanii obisnuiti de pe frontul de acasa la evenimentele care au loc pe campul de lupta din tari indepartate. Adunand un sentiment de mandrie nationala, cantecele i-au unit pe americani in spatele efortului de razboi.

Cel mai important, soldatilor obisnuiti le lipsea sentimentul de casa si sperantele lor de a se intoarce acasa s-au stins spre sfarsitul razboiului. Nici mandria fata de tovarasi, nici fervoarea patriotica, nici mania fata de dusman nu puteau trezi acest dor. Ca atare, piesa „Don’t Sit Under an Apple Tree” – scrisa de Sam H. Stept, Charles Tobias si Lew Brown (1942) si interpretata de surorile Andrews – a devenit populara. Accentul nu a fost pus pe razboi, ci pe fata credincioasa si loiala, care asteapta acasa si isi jura angajamentul. Aceste cantece le-au permis soldatilor sa se cufunde in amintiri sau vise calde si sa-si asume imaginea persoanei iubite. Simbolul fetei a devenit o forta motrice pentru continuarea luptei si intoarcerea acasa.

„Cand luminile se aprind din nou peste tot in lume.
Si baietii sunt din nou acasa in toata lumea.
Si ploaia sau zapada este tot ce poate cadea din cerul de sus.
Un sarut nu va insemna „La revedere”, ci „Buna ziua”. dragoste.”

Desi muzica a fost privita ca un instrument de ridicare morala in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, potentialul ei de vindecare nu a trecut neobservat. Datorita influentei curative a muzicii asupra conditiilor umane si a puterii sale de a alina suferinta soldatilor raniti, spitalele militare americane au folosit o muzica speciala in diverse scopuri terapeutice, in general, identificate ca „reconditionarea soldatilor”. Fauser (2013), dezvaluind specificul terapiei prin muzica in cartea sa, pune accent pe genul clasic. Muzioterapia a constat in principal din muzica clasica, deoarece muzica moderna era considerata inadecvata pentru pacienti, in special in sectiile de neuropsihiatrie (ibid., p.133) Suprastimularea pulsului jazz-ului, jive-ului, boogie-woogie-ului si a altor genuri populare din acea epoca ar putea avea efect opus si face sa te simti epuizat si coplesit. Prin urmare, muzica clasica a castigat o mai mare apreciere din partea soldatilor – care sufereau de simptomele unor traume severe si tulburari de stres intarziat – precum si din partea echipelor de reabilitare medicala. Un astfel de avocat al terapiei prin muzica, Harry S. Etter, ofiterul responsabil cu reabilitarea la Spitalul Naval al SUA din Bethesda, Maryland, a sustinut ca acest tip de muzica aduce satisfactie mentala si „ofera o noua armonie interioara, o mai mare liniste sufleteasca, o putere mentala mai durabila”. (dupa cum este citat in Fauser, 2013, p. 132). a sustinut ca acest tip de muzica aduce satisfactie mentala si „ofera o noua armonie interioara, o mai mare liniste sufleteasca, o forta mentala mai durabila”. (dupa cum este citat in Fauser, 2013, p. 132). a sustinut ca acest tip de muzica aduce satisfactie mentala si „ofera o noua armonie interioara, o mai mare liniste sufleteasca, o forta mentala mai durabila”. (dupa cum este citat in Fauser, 2013, p. 132).

Cu toate acestea, in timpul razboiului haotic si plin de controverse, pasi semnificativi in discursul medical privind interrelatia dintre muzica si emotii au starnit suspiciuni. In cea mai mare parte, femeile au fost cele care au initiat utilizarea muzicii pentru a vindeca. Ideile influente in terapie prin muzica, noi metode si chiar infiintarea de organizatii profesionale au apartinut femeilor, si anume Eva Augusta Vescelius, Isa Maud si Harriet Ayer Seymour. Prin urmare, diversi lideri guvernamentali si militari s-au temut ca terapia prin muzica ar putea emascula soldatii. Dincolo de asta, ei aveau tendinta de a „masculiniza si profesionaliza muzica in contextul razboiului”, facand astfel de indivizi de rang inalt sceptici si critici fata de aceasta schimbare de paradigma (Fauser, 2013, p.131).

Proprietatile curative si caracteristicile de atenuare ale terapiei prin muzica au fost foarte vizibile pe parcursul practicii medicale. In brosura „Music Answers the Call” (citata in Fauser, 2013), Seymour a descris un caz al unui soldat ranit care sufera de dureri intense. Cand una dintre asistente a inceput sa pacatuiasca Ave Maria, el „si-a inchis ochii obositi… si usurarea sa a fost atat de mare, incat orice aparenta exterioara a durerii a disparut pe masura ce corpul lui devenea mai vizibil relaxat” (citat in Fauser, 2013, p.130) . Cercetarile neuropsihiatrice ale lui Altshuler, in care a analizat influenta muzicii asupra talamusului1, au confirmat eficienta terapiei prin muzica (ibid., p.132). In plus, dupa studiul de succes realizat de Willen van de Wall si locotenentul Guy VR Marriner, muzica in scopuri medicale a fost aplicata spitalelor militare si navelor spital din toata America (ibid.). In esenta, pentru medici – carora le-au fost adusi soldati torturati, raniti si traumatizati – arta muzicala a devenit o licarire de speranta.

Acest articol a analizat diverse cantece si piese muzicale compuse in Statele Unite in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Starea de spirit a publicului a fost direct afectata de evenimentele de razboi si s-a schimbat in consecinta, iar reflectarea ei in cantece a fost identificata. Cantecele de razboi timpurii au fost menite sa reduca tensiunile in crestere si confuzia, sa reaprinda speranta si sa mentina calmul, dar apoi au aparut intonatii tragice ale Pearl Harbor si luptele. O serie de operatiuni militare au creat imaginea unui inamic brutal in Germania nazista, a carui ura a intensificat sentimentele de patriotism si dorinta de victorie. Lovitura decisiva a fost facilitata de lucrari muzicale care au sustinut dorinta de a se intoarce acasa si amintirea originilor. Mai mult, starea psihica a soldatilor a fost imbunatatita prin muzicoterapie in spitalele militare. Aceasta metoda terapeutica si-a dovedit eficacitatea, intrucat usurarea psihica obtinuta prin sedintele de muzica a avut un efect pozitiv asupra recuperarii soldatilor. O astfel de forma de arta precum productia de muzica si cantece a fost analizata ca o sursa de incredere, cu autoritate, pentru intelegerea schimbarilor in opinia publica despre razboi si a cresterii patriotismului.

Din cauza limitarilor spatiale, acest articol a analizat o dimensiune N mica de cantece. Prin urmare, acest articol nu este destinat sa fie folosit pentru a face generalizari despre toata muzica produsa in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial in SUA. Mai degraba, ofera un instantaneu al relatiei diverse dintre muzica si evenimentele din timpul razboiului. Prin urmare, autorul saluta cercetarile ulterioare care incorporeaza o dimensiune N mai mare de cantece jucate de-a lungul razboiului. In special, ar fi interesant sa comparam muzica produsa de natiunile aliate cu melodiile create de natiunile Axei ca raspuns la etapele specifice ale razboiului.

Scopul invaziei Vietnamului din 1979 de catre Republica Populara Chineza a fost de a consolida puterea Chinei pe plan extern si puterea lui Deng Xiaoping, liderul sau suprem, pe plan intern. Puterea urma sa fie consolidata prin intarirea pozitiei Chinei in politica internationala, unificarea partidului si conducerea militara si cresterea puterii percepute a Chinei in Asia de Sud-Est. Pe scurt, invazia a indeplinit cu succes toate obiectivele stabilite de Deng direct sau la scurt timp dupa retragerea soldatilor chinezi in martie 1979.

In 1979, inca zguduit de moartea fostului sau lider, Mao Zedong, tensiunile la granita chino-vietnameza au izbucnit in timp ce Vietnamul contesta pretentiile chineze asupra Insulelor Paracel si deportase etnicii chinezi. In ciuda relatiilor favorabile de-a lungul celei mai mari a secolului XX, precum si a ajutorului extins chinez in timpul luptelor militare vietnameze impotriva Frantei si apoi a Statelor Unite, alianta chino-vietnameza s-a deteriorat rapid dupa 1972. Cuplata cu un nou tratat soviet-vietnamez care ameninta Granita de nord a Chinei, Deng a suportat presiuni considerabile pentru a atenua amenintarile externe ale Chinei. Astfel, desi PCC a citat incursiunea cambodgiana a Vietnamului ca principal pretext pentru invadarea Vietnamului, in realitate problema Cambodgiei, in comparatie cu celelalte probleme cu care se confrunta PCC la acea vreme,

Odata luata decizia de a invada Vietnamul, au inceput pregatirile masive. Orice invazie ar necesita o forta militara bine pregatita si bine echipata. Armata Chinei, in ciuda estimarilor initial ridicate ale puterii si capacitatii sale, a fost extrem de nepregatita. PLA (Armata de Eliberare a Poporului) nu a mai purtat un razboi conventional de la razboiul din Coreea, cu aproape trei decenii in urma. In retrospectiva, pare clar ca, chiar inainte de 1979, eventuala invazie a Vietnamului de catre Deng a fost condamnata. In curand, liderii PCC (Partidul Comunist Chinez) aveau sa fie fortati sa se confrunte cu o realitate sumbra, deoarece planurile lor initiale de a distruge PAVN (Armata Poporului din Vietnam) s-au transformat intr-o mlastina sangeroasa. Cand PLA s-a retras din Vietnam dupa ce a ocupat bucati din tara timp de o luna, se parea ca singurul lucru castigat de fiecare tara a fost un nas insangerat si mormane noi de cadavre. Mai mult, din moment ce fortele vietnameze vor ramane in Cambodgia pana in 1985, contemporanilor li s-ar parea ca invazia a esuat.

Cu toate acestea, scopul real al Chinei in invadarea Vietnamului nu a fost ocuparea Vietnamului, ci mai degraba consolidarea pozitiei internationale a Chinei. Astfel, in loc sa numaram victimele sau numarul de orase capturate de PLA, examinarea conditiilor care au existat inainte si dupa invazia Chinei da o imagine mai clara a faptului daca razboiul a fost sau nu cu adevarat un succes. De fapt, o abordare mai holistica, care examineaza, de asemenea, luarea deciziilor si calculele de partid, dezvaluie o imagine considerabil diferita a razboiului chino-vietnamez, una care arata razboiul ca un risc calculat, spre deosebire de o gafa oarba. In special, in timp ce mai multi istorici ai acestei epoci ofera perspective utile asupra luarii deciziilor din epoca, interpretarile lor generale pot fi uneori gresite. In special, predomina doua evaluari principale ale razboiului chino-vietnamez. Unul sustine ca, din cauza pregatirii militare sub egale si a performantei generale slabe a fortelor terestre PLA in comparatie cu PAVN, razboiul a fost un esec. O analiza realizata de Henry J. Kenney pentru Centrul Statelor Unite pentru Analize Navale arata dificultatea pe care PLA a experimentat-o ​​in incercarea de a depasi PAVN (Li, 2009). Cu toate acestea, acest lucru nu tine cont de implicatiile mai mari pe care le-a avut un razboi precum razboiul chino-vietnamez. O alta analiza, mai holistica, sustine ca, in ciuda acestor esecuri militare, razboiul a consolidat pozitia Chinei in Asia (Gompert et al., 2014). Istorici precum David C. Gompert subscriu acestui punct de vedere. Desi acest eseu impartaseste multe argumente cu Gompert, relatarea lui despre razboiul chino-vietnamez este, de asemenea, limitata. In special, el atribuie un mult mai puternic, calitate agresiva a actiunilor vietnameze din Asia de Sud-Est dupa 1975 si echivaleaza invazia Cambodgiei de catre Vietnam ca parte a unui plan de stabilire a unei hegemonii vietnameze in regiune (Gompert et al., 2014, p. 119). Dupa cum va fi explorat, realitatea este mai putin beligeranta decat atat; o sinteza a altor lucrari, precum si o istorie ulterioara de fond ofera o imagine de ansamblu mult mai buna a conflictului chino-vietnamez, precum si a implicatiilor acestuia.

Prima sectiune a acestui eseu discuta originile razboiului, inclusiv despartirea chino-sovietica din 1950 si ia in considerare problemele care i-au ocupat mintile lui Deng, precum si istoria partidului care i-a influentat luarea deciziilor. Sectiunea a doua analizeaza daca aceste obiective au fost sau nu indeplinite. Pe scurt, aceste trei obiective au fost toate indeplinite cand razboiul s-a incheiat in martie 1979 sau la scurt timp dupa aceea, intarind controlul intern al PCC asupra Chinei, precum si influenta statului chinez asupra vecinatatii sale.

Trei obiective distincte pentru invazie

Decizia de a ataca Vietnamul s-a bazat pe trei obiective distincte detinute de Deng: prevenirea incercuirii sovietice, reconsolidarea propriei puteri si restabilirea Chinei ca hegemon regional. Toate obiectivele au avut origini si contexte istorice distincte, care sunt necesare pentru intelegerea procesului decizional general al lui Deng. Atat conditiile predominante in 1979, cat si experienta trecuta, au informat alegerea finala a lui Deng de a ataca.

Prevenirea incercuirii sovietice

Prevenirea formarii unei aliante sovieto-vietnameze a fost de cea mai mare importanta pentru Beijing. Diviziunea chino-sovietica, sau relatia din ce in ce mai antagonista care s-a format intre China si Uniunea Sovietica incepand cu 1950, a lasat PCC fara un alt mare aliat comunist in Asia. Dupa cum au mentionat Danhui Li si Yafeng Xia, exista patru explicatii principale pentru diviziunea chino-sovietica: conflicte de interese nationale, inclinatii pro-sovietice ale mai multor rivali politici ai lui Mao Zedong, diferite grade de dusmanie fata de Statele Unite si ideologie. diferente (Li si Xia, 2014). Aparitia tensiunii intre Uniunea Sovietica si China a stabilit in mod direct conditiile care ar conduce la eventuala decizie a Beijingului de a invada Vietnam.

Tensiunea dintre China si URSS poate fi analizata in mai multe moduri. S-ar putea argumenta ca a existat deja un fel de „razboi neoficial” intre Uniunea Sovietica si China la sfarsitul anilor 1960 si 1970 (Deshpande, 1969, p. 643). Aceasta a inclus incalcari de-a lungul granitei de nord, cum ar fi una din martie 1969, in care o ambuscada chineza a granicerilor sovietici pe insula Zhenbao a declansat un foc. Odata cu recenta invazie si reprimare de catre Uniunea Sovietica a potentialii reformatori din Cehoslovacia, punerea in aplicare a Doctrinei Brejnev si acumularea militara de-a lungul granitei de nord, a existat ingrijorarea ca China ar putea fi urmatoarea tinta pentru o preluare sovietica. Evident, niciuna dintre parti nu a intentionat sa declanseze un razboi conventional, deoarece incaierarea din 1969 nu a izbucnit intr-un razboi conventional. In plus, Zhenbao era un teritoriu asupra caruia suveranitatea era discutabila si de importanta minima dat fiind ca nu avea o populatie mare. Desi aparenta reticenta a conducerii URSS de a merge la razboi ar putea fi explicata prin teoria distrugerii reciproce asigurate, in realitate o alta teama era mai importanta pentru sovietici. Potrivit dezertorului sovietic de rang inalt Arkadi Sevcenko (1985):

Biroul Politic era ingrozit de faptul ca chinezii ar putea face o intruziune pe scara larga in teritoriul sovietic… O viziune de cosmar asupra invaziei de catre milioane de chinezi i-a facut pe liderii sovietici aproape frenetici… In ciuda superioritatii noastre covarsitoare in armament, nu ar fi usor pentru URSS sa face fata unui atac de aceasta amploare. (pag. 164)

Un val uman de luptatori ai PLA mobilizati parea a fi un factor de descurajare la fel de bun impotriva URSS ca orice arma nucleara. Daca sovieticii ar fi invadat, ei ar fi in curand „cufundati intr-un razboi nesfarsit (Sevcenko, 1985, p. 165).” Este posibil ca astfel de preocupari sa fi fost justificate, deoarece Mao Zedong credea cu tarie ca China ar putea castiga in orice razboi nuclear. Dupa cum i-a spus Mao premierului sovietic Nikita Kruschev in 1957:

Nu ar trebui sa ne fie frica de rachete atomice. Indiferent ce fel de razboi izbucneste, conventional sau nuclear, vom castiga… Daca imperialistii declanseaza razboi impotriva noastra, am putea pierde mai mult de 300 de milioane de oameni. Si ce daca? Razboiul este razboi. Anii vor trece si ne vom pune pe treaba facand mai multi copii decat oricand (Cairns si Rae, 2019).

Desi atitudinea cavalereasca a lui Mao fata de razboiul nuclear aici ar putea fi privita ca o bravada in fata unui lider strain, este probabil ca acest lucru sa reflecte de fapt gandurile interioare ale lui Mao. Declaratia a fost facuta in contextul discutiei despre razboi impotriva unui inamic comun atat al Chinei, cat si al URSS si nu a fost intentionata ca o amenintare impotriva URSS (cu care relatiile din 1957 nu au fost atat de ostile incat sa ceara un razboi). Deoarece disponibilitatea conducerii RPC de a suporta un razboi nuclear insemna ca intimidarea directa a Chinei prin conflictul la granita nu era discutata, Moscova va trebui sa recurga la o alta modalitate de a se asigura ca detine putere geopolitica asupra Beijingului sau este cel putin la egalitate cu Beijing. .

O alta teorie, o strategie de incercuire a Chinei, este mai potrivita pentru a explica incercarile Uniunii Sovietice de a-si spori relatia cu Vietnam. In anii 1970, Moscova a dat arme extinse, inclusiv arme nucleare, Indiei si altor tari asiatice care se invecineaza cu China, cum ar fi Afganistanul. Dupa cum a mentionat Gompert, „Beijing a vazut Moscova ca tari de sprijin impotriva Chinei (Gompert si colab., 2014, p. 118).” Daca acest lucru este adevarat, ajutorul sovietic pentru Vietnam trebuie privit prin prisma retinerii Chinei. Dupa cum a explicat Donaldson, obiectivul principal sovietic in Asia de Sud-Est a fost „ilimitarea influentei si expansiunii chineze in Asia (Donaldson, 1972, p. 476).” In mod ironic, in anii 1970, URSS incerca sa aplice impotriva Chinei aceeasi strategie pe care SUA au incercat sa o aplice impotriva ei de-a lungul Razboiului Rece. De obicei, teoria izolarii este asociata cu ofiterul american al serviciului extern George F. Kennan care, in articolul sau scris anonim „The Sources of Soviet Conduct”, a vorbit despre un stat sovietic care s-ar prabusi asupra sa atata timp cat ar fi retinut cu succes (Kennan, 1987, p. 852-868). Cu toate acestea, spre deosebire de strategia SUA de izolare, URSS nu se astepta ca statul chinez sa se prabuseasca, dar avea un obiectiv militar defensiv. Pe plan intern, Uniunea Sovietica a vazut intotdeauna China ca o amenintare, in special dupa Revolutia Culturala, care a insuflat un nivel de imprevizibilitate in fiecare miscare a Chinei si a facut si mai necesara cresterea puterii militare a URSS in Orientul Indepartat. data fiind posibilitatea (din perspectiva sovietica) ca conducerea RPC sa fie prea irationala pentru a fi descurajata de echilibrul de forte anterior (Prybyla, 1968, p. 388). In loc ca obiectivul final sa fie eventual prabusirea tarii rivale in cazul Statelor Unite, Moscova a dorit in schimb o descurajare suplimentara impotriva numarului masiv al PLA. Din punct de vedere geografic, a avea Vietnamul de partea Moscovei ar fi ideal. Controlul sovietic asupra Vietnamului a insemnat o extindere a puterii militare sovietice in stramtoarea Malacca, precum si controlul asupra unui port cu „apa calda” cu acces nestingherit la oceanele lumii. In mod clar, cu cea mai mare parte a Europei de Est fie sub controlul direct, fie sub controlul strans al politburo-ului, era timpul ca URSS sa priveasca spre sud. In loc ca obiectivul final sa fie eventual prabusirea tarii rivale in cazul Statelor Unite, Moscova a dorit in schimb o descurajare suplimentara impotriva numarului masiv al PLA. Din punct de vedere geografic, a avea Vietnamul de partea Moscovei ar fi ideal. Controlul sovietic asupra Vietnamului a insemnat o extindere a puterii militare sovietice in stramtoarea Malacca, precum si controlul asupra unui port cu „apa calda” cu acces nestingherit la oceanele lumii. In mod clar, cu cea mai mare parte a Europei de Est fie sub controlul direct, fie sub controlul strans al politburo-ului, era timpul ca URSS sa priveasca spre sud. In loc ca obiectivul final sa fie eventual prabusirea tarii rivale in cazul Statelor Unite, Moscova a dorit in schimb o descurajare suplimentara impotriva numarului masiv al PLA. Din punct de vedere geografic, a avea Vietnamul de partea Moscovei ar fi ideal. Controlul sovietic asupra Vietnamului a insemnat o extindere a puterii militare sovietice in stramtoarea Malacca, precum si controlul asupra unui port cu „apa calda” cu acces nestingherit la oceanele lumii. In mod clar, cu cea mai mare parte a Europei de Est fie sub controlul direct, fie sub controlul strans al politburo-ului, era timpul ca URSS sa priveasca spre sud. Controlul sovietic asupra Vietnamului a insemnat o extindere a puterii militare sovietice in stramtoarea Malacca, precum si controlul asupra unui port cu „apa calda” cu acces nestingherit la oceanele lumii. In mod clar, cu cea mai mare parte a Europei de Est fie sub controlul direct, fie sub controlul strans al politburo-ului, era timpul ca URSS sa priveasca spre sud. Controlul sovietic asupra Vietnamului a insemnat o extindere a puterii militare sovietice in stramtoarea Malacca, precum si controlul asupra unui port cu „apa calda” cu acces nestingherit la oceanele lumii. In mod clar, cu cea mai mare parte a Europei de Est fie sub controlul direct, fie sub controlul strans al politburo-ului, era timpul ca URSS sa priveasca spre sud.

Aceasta situatie internationala a sporit importanta Vietnamului atat pentru Uniunea Sovietica, cat si pentru China. La inceput, poate parea nerezonabil ca Moscova sa fi cautat sa foloseasca Vietnamul in rivalitatea sa cu China. Acea natiune, desi in mod traditional s-a opus interferentei imperiale chineze, inclusiv invaziilor din timpul dinastiei Han, Song si Ming ale Chinei, a acceptat cu bucurie ajutorul si prietenia noii Chine comuniste. Ajutorul chinez a fost extins in anii de dupa despartirea chino-sovietica cu personalul militar de inginerie si antiaerian al PLA, foarte activ in Vietnam intre 1965 si 1971 (Burton, 1979, p. 704). In septembrie 1975, o intalnire cu politicianul vietnamez Le Duẩn a dat un contract care a echivalat cu ajutorul chinezesc in valoare de 200 de milioane USD (Gompert et al., 2014, p. 118). Cu toate acestea, in acest timp, In mod evident, Uniunea Sovietica credea ca, prin cresterea sprijinului sau material pentru Vietnam, ar putea sa atraga cu succes Hanoiul de partea ei. Asa cum era in concordanta cu doctrina lui Breznhev privind ajutorul extern pentru alti aliati sovietici, Moscova si-a marit foarte mult ajutorul militar pentru Vietnam. Gompert noteaza ca „Hanoi a permis Moscovei sa-si foloseasca porturile navale si sa construiasca baze de rachete care ar putea gazdui rachete sovietice indreptate spre China. Uniunea Sovietica a facut reciprocitate cerand Vietnamului sa se alature Consiliului pentru Asistenta Economica Reciproca condus de sovietici… (Gompert si colab., 2014, p. 119)” In acelasi timp, relatia dintre China si URSS a continuat sa se acru. Din 1968 pana in 1972, URSS a acordat in mod constant mai mult ajutor Vietnamului in comparatie cu China (CIA, 1974). Calitatea armelor date de URSS a fost si ea mai buna decat a celor date de China. Mergand in anii 1970, Ajutorul sovietic a constat in inalta tehnologie si arme scumpe, cum ar fi rachete sol-aer, precum si avioane de lupta MiG (CIA, 1974). Cresterea ajutorului de catre Moscova atat in ​​ceea ce priveste cantitatea, cat si calitatea ajutorului a semnalat astfel o incercare directa a URSS de a castiga favoarea Hanoiului. Cu Vietnamul in buzunarul Uniunii Sovietice, Moscova ar avea putine probleme sa domine o China inconjurata fizic. In Hanoi, inalti oficiali vietnamezi erau foarte constienti de animozitatea tot mai mare dintre cei doi giganti comunisti din Asia si fusese cel putin din 1962, cand Vietnamul de Nord incercase direct sa medieze conflictul dintre cele doua state, Ho Chi Minh subliniind comunismul. unitatea o conditie indispensabila (Chen, 1964, p. 1024). Cu toate acestea, la mijlocul anilor 1970, pozitia neutra a Vietnamului de Nord a devenit insuportabila, fortand Hanoiul sa se angajeze intr-un act delicat de echilibrare, astfel incat ajutorul sa continue sa curga pana la caderea Saigonului (Birgerson, 1997, p. 218). Echilibrul delicat a fost rupt in cele din urma in 1978, odata cu invazia vietnameza a Cambodgiei; Mana Vietnamului a fost fortata de cateva incursiuni sangeroase cambodgiene in satele de granita vietnameze, dintre care una in 1977 a dus la moartea a peste 1.000 de civili vietnamezi (O’Dowd’, 2009, p. 37). Invazia Cambodgiei a impins Hanoi ferm in tabara URSS, deoarece a fost un atac direct impotriva unui aliat clar, direct al Chinei. Mai mult, pozitia Vietnamului urma sa ramana asa pentru viitorul previzibil. Echilibrul delicat a fost rupt in cele din urma in 1978, odata cu invazia vietnameza a Cambodgiei; Mana Vietnamului a fost fortata de cateva incursiuni sangeroase cambodgiene in satele de granita vietnameze, dintre care una in 1977 a dus la moartea a peste 1.000 de civili vietnamezi (O’Dowd’, 2009, p. 37). Invazia Cambodgiei a impins Hanoi ferm in tabara URSS, deoarece a fost un atac direct impotriva unui aliat clar, direct al Chinei. Mai mult, pozitia Vietnamului urma sa ramana asa pentru viitorul previzibil. Echilibrul delicat a fost rupt in cele din urma in 1978, odata cu invazia vietnameza a Cambodgiei; Mana Vietnamului a fost fortata de cateva incursiuni sangeroase cambodgiene in satele de granita vietnameze, dintre care una in 1977 a dus la moartea a peste 1.000 de civili vietnamezi (O’Dowd’, 2009, p. 37). Invazia Cambodgiei a impins Hanoi ferm in tabara URSS, deoarece a fost un atac direct impotriva unui aliat clar, direct al Chinei. Mai mult, pozitia Vietnamului urma sa ramana asa pentru viitorul previzibil.

„Inelul C” sovietic care se formeaza incet in jurul Chinei pare sa fi facut presiuni pe Deng sa caute o relatie mai calda cu Occidentul. Consolidarea relatiei Moscovei cu Hanoi, daca nu ar fi fost controlata, ar fi lasat China efectiv „incarcata” de catre URSS, India si Vietnam, cu singura lor potentiala cale de evadare prin Marea Chinei de Sud, aflata in prezent sub controlul Marinei Statelor Unite. . Prezenta marinei sovietice in Oceanele Indian si Pacific nu a facut nimic pentru a atenua teama PCC de incercuire. O evaluare a puterii navale sovietice in regiune din 1970 a concluzionat ca marina sovietica era „practic fara concurenta (Millar, 1970, p. 12).” In 1979, odata cu vizita lui Deng in Statele Unite, parea ca o parte a problemei fusese rezolvata. Cu siguranta, Richard Nixon a fost „atuul” lui Deng in politica externa.

Reconsolidarea puterii lui Deng

Odiseea lui Deng de a-si consolida propria putere in PCC si PLA a motivat, de asemenea, decizia de a invada Vietnam. Viziunea lui Deng asupra unei Chine moderne nu ar putea fi indeplinita fara un PCC care sa raspunda fiecarei comenzi. In orice situatie in care o cifra mai mare decat viata elibereaza brusc o pozitie, in mod logic ii revine succesorului lor sa incerce fie sa se stabileasca, fie sa se dovedeasca ca un inlocuitor demn. Cu siguranta, in cazul lui Mao Zedong, un om care a atins statutul aproape de zeitate printre adeptii sai (Liang, 1984), orice lider ar trebui sa se dovedeasca atat conducerii partidului, cat si publicului larg.

In timpul Revolutiei Culturale („Revolutia”), Deng isi pierduse prestigiul, conexiunile si puterea institutionala si trebuia sa le recupereze rapid. Multi oficiali de rang inalt de partid, inclusiv Deng, au fost epurati in aceasta perioada, s-au confruntat cu ostracismul social si au fost, de asemenea, fortati sa abdice de la pozitiile lor de putere si conducere. In special, la Conferinta Centrala de Munca din 1966, Deng, impreuna cu Liu Shaoqi au fost fortati sa se autocritice, dupa care Deng a fost trimis la o fabrica de motoare din provincia Jiangxi, ca parte a procesului de reeducare al Revolutiei (MacFarquhar si Schoenhals, 2006, p. 137). Revolutia s-a dovedit a fi o lupta directa intre Mao si esaloanele superioare ale PCC asupra cine a detinut cu adevarat puterea. Dupa cum noteaza Ross Terrill, „[]adevarul si autoritatea partidului au fost apoi destul de separabile in mintea lui Mao… astfel incat in ​​1966 el a crezut ca adevarul poate fi stabilit [impotriva] autoritatii partidului (Terrill, 1999, p. 349).” La sfarsitul Revolutiei, cu ajutorul apelului sau populist in randul taranilor si al „Garzilor Rosii” infiintate, Mao a putut sa reaminteasca tuturor membrilor politburo-ului ca el era adevaratul conducator al tuturor celor douazeci si trei de provincii ale Chinei. Cand a murit, nu va exista niciodata un alt lider al Chinei comuniste care sa poata genera acelasi grad de sprijin de care se bucurase Mao. Cu toate acestea, cel mai probabil din cauza deteriorarii rapide a sanatatii, pana la sfarsitul revolutiei din 1976, Mao a organizat rareori aceleasi mitinguri care imprastiasera odata peisajul rural in perioada de glorie a Revolutiei Culturale. Cand liderul la fel de iubit Zhou Enlai a murit in 1976, Cel mai probabil, starea de sanatate a lui Mao l-a impiedicat sa participe la inmormantare (Short, 1999, p. 620). Inmormantarea lui Zhou a fost urmata de Incidentul de la Tiananmen din 1976, in care dizidentii au protestat impotriva actiunilor „Gangei celor Patru”, condusa de sotia lui Mao, Jiang Qing. Deng, care se presupune ca se afla doar in oras pentru o tunsoare, a fost acuzat ca a incitat la violenta, castigandu-i a doua epurare in perioada Revolutiei Culturale. Aceasta era situatia cu care se confrunta acum Deng. Deposedat de aproape toate functiile sale de conducere, lui Deng i sa permis sa-si pastreze calitatea de membru de partid poate doar din camaraderie cu fostii camarazi si din reverenta subordonatilor fata de el, dezvoltata in Marsul Lun. In cele din urma, prin manevre politice, Deng a reusit sa recastige o mare parte din puterea pe care a pierdut-o in timpul Revolutiei Culturale. In mod clar insa,

Deng, cand si-a recapatat puterea, sa ingrijorat foarte mult de starea PLA. Dupa cum comenteaza Gompert, „Deng era ingrijorat nu numai de calitatea PLA, ci si de loialitatea liderilor sai si de potentialul ca generalii PLA sa imparta China in feuduri militare (Gompert et al., 2014, p. 119). .” Grijile lui Deng erau valabile. In primul rand, puterea PLA nu fusese testata de la razboiul din Coreea. Cei trei comandanti principali ai PLA in timpul razboiului din Coreea fie murisera din cauze naturale, fie fusesera epurati in timpul Revolutiei Culturale, fie ambii pana in 1979. Unul dintre comandantii de teren ai celui mai recent razboi chino-indian din 1962, Liu Bocheng, era inca in viata, dar devenise complet orb. Lin Biao, considerat pe scara larga a fi cel mai mare strateg militar al Chinei, a murit si el inainte de 1979. Inutil sa spun, fie ca urmare a timpului, fie ca urmare a epurarii, abilitatea PLA fusese foarte zdruncinata. La fel cum epurarile lui Stalin au paralizat Armata Rosie in anii 1930, PLA a trecut printr-un proces similar, slabind foarte mult puterea sa generala ca forta de lupta. Comparativ, Vietnamul a existat mai mult sau mai putin intr-o stare constanta de razboi din 1940, cand Japonia a invadat tara ca parte a politicii sale de „sfera de co-prosperitate a Marii Asia de Est” si, in consecinta, a avut un numar disproportionat de mare de veterani cu experienta si o populatie. obisnuit cu suferinta razboiului. Generalul PAVN, Vo Nguyen Giap, ghidase trupele tarii in expulzarea cu succes a trei mari puteri mondiale (Japonia, Franta si Statele Unite). Desi Vo a fost cu siguranta inspirat de ceea ce era tehnic La fel cum epurarile lui Stalin au paralizat Armata Rosie in anii 1930, PLA a trecut printr-un proces similar, slabind foarte mult puterea sa generala ca forta de lupta. Comparativ, Vietnamul a existat mai mult sau mai putin intr-o stare constanta de razboi din 1940, cand Japonia a invadat tara ca parte a politicii sale de „sfera de co-prosperitate a Marii Asia de Est” si, in consecinta, a avut un numar disproportionat de mare de veterani cu experienta si o populatie. obisnuit cu suferinta razboiului. Generalul PAVN, Vo Nguyen Giap, ghidase trupele tarii in expulzarea cu succes a trei mari puteri mondiale (Japonia, Franta si Statele Unite). Desi Vo a fost cu siguranta inspirat de ceea ce era tehnic La fel cum epurarile lui Stalin au paralizat Armata Rosie in anii 1930, PLA a trecut printr-un proces similar, slabind foarte mult puterea sa generala ca forta de lupta. Comparativ, Vietnamul a existat mai mult sau mai putin intr-o stare constanta de razboi din 1940, cand Japonia a invadat tara ca parte a politicii sale de „sfera de co-prosperitate a Marii Asia de Est” si, in consecinta, a avut un numar disproportionat de mare de veterani cu experienta si o populatie. obisnuit cu suferinta razboiului. Generalul PAVN, Vo Nguyen Giap, ghidase trupele tarii in expulzarea cu succes a trei mari puteri mondiale (Japonia, Franta si Statele Unite). Desi Vo a fost cu siguranta inspirat de ceea ce era tehnic Vietnamul a existat mai mult sau mai putin intr-o stare constanta de razboi din 1940, cand Japonia a invadat tara ca parte a politicii sale de „sfera de co-prosperitate a Marii Asia de Est” si, in consecinta, a avut un numar disproportionat de veterani cu experienta si o populatie obisnuita sa suferinta razboiului. Generalul PAVN, Vo Nguyen Giap, ghidase trupele tarii in expulzarea cu succes a trei mari puteri mondiale (Japonia, Franta si Statele Unite). Desi Vo a fost cu siguranta inspirat de ceea ce era tehnic Vietnamul a existat mai mult sau mai putin intr-o stare constanta de razboi din 1940, cand Japonia a invadat tara ca parte a politicii sale de „sfera de co-prosperitate a Marii Asia de Est” si, in consecinta, a avut un numar disproportionat de veterani cu experienta si o populatie obisnuita sa suferinta razboiului. Generalul PAVN, Vo Nguyen Giap, ghidase trupele tarii in expulzarea cu succes a trei mari puteri mondiale (Japonia, Franta si Statele Unite). Desi Vo a fost cu siguranta inspirat de ceea ce era tehnic a condus trupele tarii in expulzarea cu succes a trei mari puteri mondiale (Japonia, Franta si Statele Unite). Desi Vo a fost cu siguranta inspirat de ceea ce era tehnic a condus trupele tarii in expulzarea cu succes a trei mari puteri mondiale (Japonia, Franta si Statele Unite). Desi Vo a fost cu siguranta inspirat de ceea ce era tehnicmaoistrazboiul de gherila, l-a adaptat timp de trei decenii pentru a se potrivi terenului si resurselor Vietnamului. Posibilitatea ca generalii PLA sa imparta China in fiefuri militare pare mai putin probabila. Preocuparile lui Deng au rezultat cel mai probabil din temerile care au aparut pe masura ce PCC se dezvolta pentru prima data. Deng ajunsese la maturitate chiar pe masura ce Republica Chineza (1911-1949) se transforma in lupte interioare intre liderii razboinici locali, KMT (Kuomintang) si mai tarziu PCC. Dupa ce am fost martor direct la modul in care loialitatile regionale au sfasiat unitatea chineza, ar fi logic ca aceasta frica sa continue in politica anilor sai de conducere. In mod semnificativ insa, China din tineretea lui Deng si China de la sfarsitul secolului XX au fost foarte diferite. Mai probabil a fost ca Deng a crezut ca factionismul intens din cadrul PLA i-ar impiedica capacitatea de a performa ca un front unificat impotriva unui inamic puternic (Leng et al., 2004, pp. 459-460). Deng a incercat in continuare sa intareasca controlul partidului asupra armatei chineze, precum si sa instituie reformele sale, prin utilizarea comisarilor politici (cadre ale Partidului Comunist care servesc in randurile PLA). Conform noului sistem al lui Deng, lansat in 1978, si inainte de invazia Vietnamului, comisarilor li s-ar fi permis sa exercite puteri enorme in intreaga armata (Kondapalli, 2005, p. p. 12). In orice caz, Temerile lui Deng cu privire la calitatea proasta a generalilor PLA si a armatei chineze in general au mai mult sens, avand in vedere circumstantele armatei chineze la sfarsitul anilor 1970 – ideea ca generalii isi vor lua diviziile respective si ar imparti China in fiefuri pare mai putin probabila. Gompert observa ca „un razboi a fost o modalitate de a testa PLA si i-ar putea oferi lui Deng mai mult control asupra PLA, permitandu-i sa controleze utilizarea fortei de catre China si sa numeasca personal militar (Gompert et al., 2014, p. 119). .” Trecerea unui armata ineficienta intr-un conflict ar expune rapid orice probleme in conducerea sau structura de comanda. un „razboi a fost o modalitate de a testa PLA si i-ar putea oferi lui Deng mai mult control asupra PLA, permitandu-i sa controleze utilizarea fortei de catre China si sa numeasca personal militar (Gompert et al., 2014, p. 119).” Trecerea unui armata ineficienta intr-un conflict ar expune rapid orice probleme in conducerea sau structura de comanda. un „razboi a fost o modalitate de a testa PLA si i-ar putea oferi lui Deng mai mult control asupra PLA, permitandu-i sa controleze utilizarea fortei de catre China si sa numeasca personal militar (Gompert et al., 2014, p. 119).” Trecerea unui armata ineficienta intr-un conflict ar expune rapid orice probleme in conducerea sau structura de comanda.

Restabilirea atat a puterii sale institutionale, cat si a legitimitatii sale in ochii altor inalti oficiali de partid a fost de cea mai mare importanta pentru Deng dupa Revolutia Culturala. Se poate spune ca lansarea unui razboi a avut si alte beneficii. In primul rand, disidenta impotriva partidului sau, in acest caz, a lui Deng, ar putea fi redusa la tacere drept „nepatriotica”. In plus, un razboi popular este o modalitate excelenta de a unifica o tara intr-o cauza unica, nationalista. In orice caz, calea lui Deng in consolidarea propriei puteri printr-o invazie a Vietnamului ar lua multe forme, toate legate direct de decizia sa de a invada Vietnam.

Restabilirea Chinei ca Hegemon

Fie ca urmare a conflictelor interne, fie a amenintarilor externe, puterea perceputa a Chinei a scazut semnificativ pana in anii 1970. Desi puterea militara a Chinei nu a scazut neaparat in mod absolut, se parea ca puterea Vietnamului a crescut substantial in termeni comparativi, ceea ce a reprezentat o slabire a pozitiei relative a Chinei. De asemenea, Revolutia Culturala a impiedicat foarte mult conducerea PCC si PLA. Din cei 174 de membri ai Comitetului Central, 166 fusesera epurati in cursul sau de 10 ani (Singh, 1968, p. 330). Metodele pe care le-ar putea lua Beijingul pentru a restabili hegemonia chineza in regiune ar fi fost sever limitate la acea vreme. Dupa cum sa stabilit anterior, linia proverbala in nisip fusese deja trasata, plasarea Vietnamului cu URSS in opozitie impotriva Chinei — diplomatia ar fi fost, cel mai probabil, un efort zadarnic. Mai mult, au existat exemple de actiuni vietnameze impotriva Chinei (descrise mai jos) care, cu siguranta la scara internationala, ar fi fost privite ca sfidand cu fermitate autoritatea chineza si subjugand puterea Chinei in Asia de Sud-Est. Este important de remarcat faptul ca realitatea cat de mult ii pasa personal lui Deng de aceste incalcari sau daca acestea erau in conformitate cu practicile traditionale chineze nu este neaparat relevanta – si se va vedea de fapt ca adevarata grija chineza fata de aceste presupuse incalcari a fost probabil calduta in cel mai bun caz. In schimb, actiunile trebuie interpretate la scara modului in care ar afecta prestigiul international, deoarece acesta a fost cadrul in care atat Deng, Vietnam, cat si

Deng a vazut, sau cel putin a folosit, expulzarea poporului Hoa ca o dovada a agresiunii lui Hanoi. Hoa erau etnici chinezi care au locuit in Vietnam de generatii. In societatea vietnameza, Hoa ar fi gestionat o cantitate considerabila de bogatie in ansamblu si a avut mult succes in Saigon inainte de 1975 (Chua, 2004, p. 34). Astfel, cand RVN (Republica Vietnam) s-a prabusit in 1975, Hoa si bogatia lor au devenit tinta „burgheza” de baza a noului guvern socialist. Un discurs sustinut de politicianul chinez Zhong Xidong rezuma in mod adecvat pozitia Beijingului:

In ceea ce priveste litigiile dintre China si [Vietnam] cu privire la chestiunea resortisantilor chinezi, guvernul chinez, plecand din aceeasi pozitie, a avut speranta de a cauta o solutie prompta prin consultari private si a depus eforturi neintrerupte in acest scop. Cu toate acestea, partea vietnameza nu a raspuns bunavointei si eforturilor partii chineze. Dimpotriva, ea si-a intensificat activitatile anti-Chine si anti-chineze si si-a intensificat discriminarea si ostracismul, persecutia si expulzarea cetatenilor chinezi… Aceasta stare de lucruri este doar crearea partii vietnameze (Zhong, 1978).

Este poate ipocrit ca Beijingul sa foloseasca aceste informatii impotriva Vietnamului. Societatea chineza a suferit o tulburare similara in timpul anilor sai de formare, in care clasele de mijloc si superioare anterioare au fost fie expulzate, fie ucise. Desi in cazul Chinei nu exista o alta putere care sa garanteze pentru clasele privilegiate, multi chinezi au fost fericiti sa-si inlature propriii compatrioti din cauza bogatiei lor anterioare. Cu toate acestea, avand in vedere unghiul Chinei in aceasta situatie, este logic ca discursul lui Zhong sa omite rationamentul din spatele expulzarii de catre Hanoi a poporului Hoa, precum si clasa exacta de oameni Hoa care au fost indepartati din pozitiile lor de putere. Multi alti oameni Hoa, in special cei care nu fac parte din burghezia Vietnamului, de fapt, servise Vietnamul fie ca membri ai partidului comunist vietnamez, fie ca participanti la prima Adunare Nationala a Vietnamului nou unificat in 1976 (Gough 1986, p. 83). Se pare ca Hoa fusesera de mult instrainati de radacinile lor traditionale chineze si isi gasisera un loc onorabil in noua lor patrie vietnameza. Se presupune ca au existat si tentative ale spionilor chinezi, in special la sfarsitul anului 1970, de a-i convinge pe Hoa inapoi in China cu promisiuni de bogatie care au venit alaturi de amenintarea mai subliminala a violentei in cazul in care nu se intorc (Gough 1986, p. 85).

Desi acest punct de implicare directa a sabotorului este contestat de ambele parti si este dificil de demonstrat, este interesant de remarcat ca China si-a inchis granita terestra cu Vietnam in 1978. „Protectia” de catre Beijing a poporului Hoa a fost o pacaleala – Hoa au fost in schimb fiind amanetati pentru importanta lor situationala in situatia politica dintre China si Vietnam. Bogatii Hoa, care fusesera odata coloana vertebrala a economiei vietnameze de sud, s-au trezit acum intr-o tara straina care nu-i dorea si fiind primiti de o patrie ambivalenta care dorea sa foloseasca expulzarea lor ca justificare pentru invazie. Cu toate acestea, la scara internationala, o astfel de actiune intreprinsa impotriva etnicilor chinezi, in special intr-o alta tara atat de aproape de granita continentala, ar putea fi potential devastatoare pentru imaginea internationala a Chinei ca hegemon din Asia de Sud-Est. Cu siguranta, asa cum demonstreaza declaratiile internationale date de Zhong, China a ajuns in cele din urma la concluzia ca trebuie sa adopte o pozitie ferma impotriva vietnamezilor, punand vina expulzarii Hoa pe umerii guvernului de la Hanoi. Formularea discursului arata clar ca chinezii privesc Vietnamul ca pe agresori si, prin urmare, justifica si mai mult folosirea acestei actiuni „anti-chineze” ca pretext pentru eventuala lor invazie.

Invazia Cambodgiei de catre Vietnam a fost folosita ca dovezi suplimentare care dovedesc presupusa agresiune a lui Hanoi. Incursiunea cambodgiana a servit doar ca o justificare pentru ca China sa invadeze Vietnam, spre deosebire de a fi un obiectiv real al invaziei. Pozitia Chinei impotriva Vietnamului a fost intarita intr-o alta declaratie facuta de omul de stat Chen Chu, „[p]n chestiunea disputei dintre Vietnam si [Cambogia], este firesc ca China sa nu acorde simpatie si sprijin politicilor Vietnamului de agresiune si expansiune (Chen, 1978).” Viziunea Chinei asupra agresiunii vietnameze nu a fost o anomalie. Dupa cum noteaza in mod corect Gompert, „…Atacul Vietnamului asupra Cambodgiei a amenintat Thailanda si a dus la formarea unei puternice coalitii ale Asociatiei Natiunilor din Asia de Sud-Est, opusa Vietnamului (Gompert et al., 2014, p. 124).

Pe masura ce invazia Cambodgiei de catre Vietnam a atins apogeul, guvernul thailandez, sub conducerea lui Kriangsak Chamanan, a negociat direct cu Deng pentru a-i adaposti pe liderii Khmerului Rosii in schimbul asistentei politice. In prezent se trasa o linie in regiune; pe de o parte era Vietnam, sustinut de Uniunea Sovietica, iar pe de alta parte, tarile ASEAN, sustinute de China. Statele Unite ale Americii aveau sa joace incet un rol mai important in schimb, dar inca recuperandu-se din razboiul din Vietnam, au luat mai mult un rol de observator. In ciuda acestui consens general impotriva agresiunii vietnameze, rasturnarea Khmerilor Rosii de catre Hanoi este, pe buna dreptate, amintita ca fiind o cauza justa. Trecut cu vederea in toate schimburile Cambodgiei cu Deng, ASEAN, si chiar si in apelul printului cambodgian Sihanouk la Natiunile Unite au fost incalcarile flagrante ale drepturilor omului care au avut loc sub Khmerii Rosii. Impreuna cu masacrul cetatenilor vietnamezi de la granita dintre Vietnam si Cambodgia, parea sa existe un motiv mai mare si mai presant pentru invazie decat orice tentativa de hegemonia regionala. Unii istorici, cum ar fi Gompert, par sa ia explicatiile Chinei cu privire la agresiunea vietnameza la valoarea nominala si afirma ca invazia Cambodgiei este un pas in realizarea „viselor Vietnamului de a domina Indochina (Gompert si colab., 2014, p. 119).” Cu toate acestea, pare indoielnic ca Vietnamul a vrut de fapt sa faca acest lucru. Unii istorici, cum ar fi Gompert, par sa ia explicatiile Chinei cu privire la agresiunea vietnameza la valoarea nominala si afirma ca invazia Cambodgiei este un pas in realizarea „viselor Vietnamului de a domina Indochina (Gompert si colab., 2014, p. 119).” Cu toate acestea, pare indoielnic ca Vietnamul a vrut de fapt sa faca acest lucru. Unii istorici, cum ar fi Gompert, par sa ia explicatiile Chinei cu privire la agresiunea vietnameza la valoarea nominala si afirma ca invazia Cambodgiei este un pas in realizarea „viselor Vietnamului de a domina Indochina (Gompert si colab., 2014, p. 119).” Cu toate acestea, pare indoielnic ca Vietnamul a vrut de fapt sa faca acest lucru.

Dupa cum sa explicat mai sus, invazia Cambodgiei a fost facuta de Vietnam, care doreste sa riposteze direct impotriva masacrelor cetatenilor vietnamezi de catre Khmerii Rosii. In plus, impreuna cu nevoia de reconstructie dupa un razboi de aproape un deceniu, Hanoi se confrunta acum cu sarcina de a incorpora cea de-a doua jumatate a Vietnamului sub noul regim comunist. Dupa cum noteaza scriitorul Gabriel Garcia Marquez, „costul acestui delir a fost uluitor: 360.000 de oameni mutilati, un milion de vaduve, 500.000 de prostituate, 500.000 de dependenti de droguri, un milion de tuberculosi si peste un milion de soldati ai vechiului regim, imposibil de reabilitat intr-un noua societate (Marquez, 1980).” Statele Unite, cu pozitia sa in consiliul de securitate al Natiunilor Unite, au reusit sa impiedice de trei ori Vietnamul sa fie recunoscut ca tara, intarziind potentialul ajutor extern (New York Times, 1977, 21 septembrie). Pare putin probabil ca Vietnamul sa fie in vreo forma pentru a stabili o hegemonie; mai degraba, dorea sa se consolideze, deoarece in cele din urma atinsese obiectivul de aproape un secol de unificare sub un guvern non-strain. Interesant este ca in Cambodgia traiau si multi cetateni chinezi, la fel ca si in Vietnam. Cu toate acestea, Beijingul nu a comentat si nu a reactionat la macelul lor angro de catre Khmerii Rosii. Lamentarile omului de stat vietnamez Nhan Dan la mijlocul anului 1978 surprind succint ironia generala in condamnarea simultana de catre China a invaziei Cambodgiei de catre Vietnam si a presupusei protectie a burgheziei Hoa: in Cambodgia traiau si multi cetateni chinezi, la fel ca si in Vietnam. Cu toate acestea, Beijingul nu a comentat si nu a reactionat la macelul lor angro de catre Khmerii Rosii. Lamentarile omului de stat vietnamez Nhan Dan la mijlocul anului 1978 surprind succint ironia generala in condamnarea simultana de catre China a invaziei Cambodgiei de catre Vietnam si a presupusei protectie a burgheziei Hoa: in Cambodgia traiau si multi cetateni chinezi, la fel ca si in Vietnam. Cu toate acestea, Beijingul nu a comentat si nu a reactionat la macelul lor angro de catre Khmerii Rosii. Lamentarile omului de stat vietnamez Nhan Dan la mijlocul anului 1978 surprind succint ironia generala in condamnarea simultana de catre China a invaziei Cambodgiei de catre Vietnam si a presupusei protectie a burgheziei Hoa:

Transformarea socialista a industriei si comertului capitalist privat, o lege universala a revolutiei socialiste, a fost realizata in China. Dar atunci cand se desfasoara in Vietnam, ar trebui sa se opreasca in fata maselor de proprietati detinute de burghezie doar pentru ca sunt vietnamezi de origine chineza? De ce partea chineza s-a interesat atat de mare de o mana de burghezi vietnamezi de origine chineza care s-au transformat in producatori si muncitori? Sute de mii de rezidenti chinezi in [Cambogia] care erau muncitori, impreuna cu familiile lor, au fost persecutati si masacrati fara mila in [Cambogia] sau expulzati din [Cambogia] (Hung, 1979, pp. 1044-1044).

Condamnarea simultana de catre PCC a invaziei Cambodgiei de catre Vietnam si presupusul sprijin al chinezii straini este in mod clar contradictorie si, prin urmare, sugereaza ca nici nu au fost preocupari reale, ci mai degraba pretexte. In realitate, implicatiile politice ale unei natiuni atat invadarea unui aliat, cat si expulzarea cetatenilor au fost adevaratul motiv pentru care China ar condamna ambele actiuni. Este cu siguranta adevarat ca PCC a reactionat ca si cum Vietnamul ar incerca sa stabileasca o hegemonie in Asia de Sud-Est, dar realitatea este si mai profunda si poate mai sumbra decat atat.

In cele din urma, daca Hanoi dorea sau nu sa domine cu adevarat sud-estul Asiei a fost mai putin important decat modul in care actiunile lor au fost percepute de un observator intens si oarecum nervos, Deng. Cu privire la retrospectiva, formularea declaratiilor publice facute de oamenii de stat chinezi, cum ar fi cea a lui Zhong, pune ferm vina pe partea opusa — sursele par mai degraba o incercare din partea Chinei de a-si justifica propria decizie de a invada Vietnam, spre deosebire de un adevarata definitie a obiectivelor. PCC a observat cu atentie actiunile Vietnamului si a vrut sa se asigure preventiv ca nu va contesta interesele chineze in regiune, indiferent daca intentionau cu adevarat sa o faca.

Au fost indeplinite obiectivele lui Deng?

Cu toate piesele pentru invazie puse la punct, Deng, convins ca pozitia Vietnamului era o mare amenintare la adresa securitatii nationale, a ordonat un „contraatac de auto-aparare” impotriva Hanoiului (Gompert et al., 2014, p. 122). Pozitia lui Deng ca sef al Statului Major General al PLA i-a permis sa supravegheze direct miscarea trupelor in zilele anterioare executiei invaziei. Cele mai bune trupe ale Chinei au ramas stationate la granita de nord, in caz de represalii sovietice. Generalii chinezi au estimat ca granita de nord era lipsita de personal si ca orice contor sovietic ar dura cel putin 30 de zile pentru a fi executat. Dorind sa profite de acest interval de timp, Deng a decretat ca invazia sa nu dureze mai mult de o luna. Avand obiective militare similare razboiului chino-indian de mare succes, sperantele au ramas mari in randul inaltului comandament al PLA. Din decembrie 1978 pana in ianuarie 1979, PLA a inceput sa recruteze noi unitati cu diferite grade de succes. Cu toate acestea, dupa cum noteaza Zhang, „un astfel de efort frenetic de ultima ora a fost, desi util, cu siguranta insuficient… antrenamentul s-a concentrat in mare parte pe abilitatile de baza ale soldatilor, cum ar fi impuscarea si aruncarea grenadelor, cu putine unitati capabile sa efectueze orice antrenament sau exercitiu tactic semnificativ. la niveluri de regiment si diviziune (Zhang, 2005, p. 862).” Razboiul nu a mers asa cum era planificat. cu putine unitati capabile sa efectueze orice antrenament sau exercitiu tactic semnificativ la niveluri de regiment si diviziune (Zhang, 2005, p. 862).” Razboiul nu a mers asa cum era planificat. cu putine unitati capabile sa efectueze orice antrenament sau exercitiu tactic semnificativ la niveluri de regiment si diviziune (Zhang, 2005, p. 862).” Razboiul nu a mers asa cum era planificat.

Ceea ce a inceput initial ca un atac strategic in trei directii s-a transformat rapid intr-un schimb reciproc de avansare cu castig net ambiguu. In martie, Deng a ordonat retragerea imediata a tuturor fortelor PLA din zona, marcand sfarsitul razboiului chino-vietnamez. Desi Deng a declarat ca portile spre Hanoi sunt „deschise”, niciun soldat PLA nu a pus piciorul nici macar departe de capitala. Ambele parti au declarat victorie. Analiza contemporana facuta de Henry J. Kenney pentru Centrul Statelor Unite pentru Analize Navale a remarcat ca trupele PAVN au depasit in general PLA. Chiar si Deng insusi a recunoscut ca razboiul „nu a mers chiar atat de bine (Dreyer, 1993)”. In ciuda succesului militar limitat, toate cele trei obiective initiale ale lui Deng au fost atinse: Alianta Sovieto-Vietnam a fost slabita, pozitia interna a lui Deng a fost intarita,

Alianta Sovieto-Vietnam slabita

Teama de Alianta Sovieto-Vietnam, una dintre grijile majore ale lui Deng, a fost in mare masura inabusita dupa invazie. Cel mai rau scenariu in mintea PCC era acela ca Uniunea Sovietica ar invada China de indata ce PLA a pasit pe pamantul vietnamez. Cu toate acestea, dupa cum demonstreaza citatul lui Sevcenko, biuroul politic se temea foarte mult de consecintele unei astfel de incursiuni. In ciuda acestei frici, Moscova a continuat sa cacealma ca va proteja Vietnamul; Deng le-a spus cacealma. Moscova, neavand o intentie adevarata de a invada China, a fost nevoita sa-si tina trupele la distanta, expunand astfel adevarata forta a aliantei sovieto-vietnameze.

Trebuie remarcat faptul ca politburo a crescut foarte mult ajutorul militar pentru Vietnam in timpul invaziei. Se estimeaza ca 400 de tancuri, 500 de piese de mortar si antiaer, 50 de lansatoare de rachete BM-21, 400 de rachete sol-aer portabile, 800 de rachete antitanc si 20 de avioane de lupta au fost furnizate PAVN pentru a expulza PLA. In plus, 15 nave ale Flotei Sovietice Pacificului au fost stationate de-a lungul peninsulei pentru a ajuta la comunicatii si colectarea de informatii (Kelemen, 1984). De asemenea, trebuie remarcat faptul ca, ca parte a strategiei de „razboi limitat” a lui Deng, marina si fortele aeriene ale Chinei au fost tinute in afara invaziei. Deng, desi indraznet in invazia sa directa a Vietnamului, se temea totusi de interventia sovietica in cazul in care tacticile aeriene sau navale ar fi utilizate pe scara larga. Ca urmare, trupele chineze dislocate in Vietnam au fost sprijinite in principal de Type 59, Type 62, si tancuri de tip 63 (Xin, 2004). In ciuda ajutorului sovietic copios, ceea ce ar fi fost un semn al unui angajament puternic al Moscovei fata de Vietnam a fost desfasurarea directa a unitatilor de lupta ale Armatei Rosii. Cu toate acestea, desi una este sa ajuti o tara, este cu totul altceva sa trimiti trupe sa lupte intr-un razboi strain. In acest sens, majoritatea eforturilor de a mentine „C-ring” sovietic pareau sa se situeze acum in mentinerea pozitiei politburo-ului in Orientul Mijlociu, in special in Afganistan. Teoria din spatele incercuirii a fost ca Vietnamul va actiona ca cel mai indepartat punct operational al Uniunii Sovietice, restul inelului fiind format din Afganistan si India. Pe masura ce secolul al XX-lea avansa cu greu, restul inelului sovietic parea sa se confrunte, de asemenea, cu stres. Pentru un, fundamentalistii religiosi din Afganistan au cautat sa se opuna guvernarii guvernului socialist stationat la Kabul. Dupa Revolutia Saur din 1978, noul guvern socialist a incercat sa puna in aplicare multe schimbari care erau nepopulare in randul populatiei locale. Dupa multe apeluri de asistenta impotriva insurgentilor, Brejnev a fost fortat sa trimita trupe in regiune ca o modalitate de a asigura securitatea pretentiilor din Orientul Mijlociu ale Moscovei si ca o modalitate de a sustine angajamentul sovietic fata de doctrina Brejnev.

Se pare ca, in acest caz, doi factori principali au influentat decizia Uniunii Sovietice de a nu trimite direct trupe in Vietnam: amenintarea unui razboi de uzura cu China si alte conflicte regionale care trebuiau abordate. Mai exact, la sfarsitul anilor 1970, atat guvernul socialist din Kabul, cat si cel din Hanoi erau atacati; totusi, Uniunea Sovietica a intervenit doar direct in numele guvernului socialist dintr-o singura natiune. Alegand sa nu intervina cu trupele din Vietnam, Uniunea Sovietica a demonstrat ca Vietnamul este mai putin vital pentru interesele sale decat Afganistanul. Moscova a desfasurat Armata Rosie in 1979 in Afganistan, semnaland ca politburo a fostdispus sa desfasoare trupe, totusi numai in situatiile pe care le considera a fi cele mai dure. Compararea celor doua situatii dintr-un unghi retrospectiv pare sa indice judecata Moscovei ca fiind defectuoasa. In primul rand, invazia Afganistanului a fost facuta pentru a facilita o lovitura de stat impotriva actualului presedinte, in timp ce Vietnamul era sub atac direct din China. Desi facilitarea unei lovituri de stat impotriva guvernului socialist de la Kabul nu a fost cu siguranta un pas catre relatii mai puternice afgano-sovietice, actiunile directe ale Moscovei in Orientul Mijlociu si inactiunea lor in Vietnam, au aratat Hanoiului ca prioritatile lor erau in alta parte. Manevra lui Deng si definirea incursiunii ca fiind limitata in domeniul de aplicare pareau sa contribuie la crearea unui fel de intelegere in cadrul politburo ca situatia din Vietnam nu era de mare importanta. Incontestabil, razboiul nu a intarit relatiile sino-vietnameze; ciocnirile la frontiera au continuat de-a lungul anilor 1980. Cu toate acestea, Vietnamul, simtindu-se mai izolat, nu si-a putut mentine in mod fezabil pozitia de punct intermediar al Uniunii Sovietice in Asia de Sud-Est.

Actiunile Uniunii Sovietice, desi rationale, au fost judecate cu un set diferit de criterii de catre Hanoi. In loc sa inteleaga, Vietnamul s-a simtit izolat intr-o parte a lumii care il vedea drept agresor. Acesta a fost scopul exact al lui Deng. Sentimentul lui Hanoi de a fi taiat ar ajuta la dovedirea inteligentei lui Deng ca om de stat si la cresterea puterii chineze, ambele fiind cele doua obiective ale invaziei discutate mai jos.

Pozitia interna a lui Deng a fost consolidata

Pozitia lui Deng ca lider suprem al Chinei a fost mult intarita ca urmare a razboiului. In calitate de vicepresedinte al Consiliului de Stat, pozitia lui Deng ii permitea deja mult control asupra politicii interne chineze. Similar cu modul in care Stalin a folosit o pozitie similara in Uniunea Sovietica pentru a manevra intr-o pozitie mai mare de putere, pozitia lui Deng i-a oferit multe privilegii similare. Astfel, problema nu a fost doar una de putere, ci mai degraba de increderea pe care alti lideri din PCC si PLA o aveau in el si in abilitatile sale de decizie. Dupa cum sa afirmat anterior, pierderea pozitiilor lui Deng in timpul Revolutiei Culturale a insemnat ca nu se va bucura de acelasi spectacol de influenta ca si Mao. Mai mult, nu exista inca niciun motiv sa banuiasca ca Hua, succesorul lui Mao din punct de vedere tehnic, nu era potrivit pentru functia sa de guvernare. In orice caz,lider de facto al PCC.

De asemenea, lectiile invatate de PLA nu pot fi ignorate. Unul dintre obiectivele initiale ale lui Deng a fost sa intareasca armata Chinei si, cu siguranta, dupa un fiasco al unei invazii, conducerea PLA s-a intors in China cu multe lectii pe care le-a considerat necesar sa le implementeze. Dupa cum noteaza Zhang:

[Razboiul] a fost pentru prima data cand conducerea PLA a desfasurat operatiuni combinate de armament cu tancuri si artilerie in sprijinul atacurilor infanteriei, in timp ce aduna forte aeriene si navale pentru a oferi acoperire. Intarzierea in doctrina si tactica a impiedicat fortele chineze sa efectueze o operatiune reala coordonata… Un exemplu clar a fost ca infanteriei nu se antrenase niciodata cu cunostinte adecvate despre cum sa manevreze cu unitatile de tancuri. Soldatii infanteriei, care s-au prins de varful tancurilor cu franghii pentru a se impiedica sa cada in mars, au fost blocati cand au fost impuscati de inamic. Pe de alta parte, unitatile de tancuri, care operau adesea fara sprijinul infanteriei si fara comunicare directa intre cele doua parti, au suferit multe daune si pierderi neasteptate (Zhang, 2005, p. 871).

In special, piesa despre lupta cu tancuri subliniaza natura invechita a tacticilor PLA. Operarea tancurilor fara sprijin de infanterie il lasa deschis la ambuscada cu explozibili, o lectie remarcata in mod corespunzator de armate in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Comunicarea dintre trupele terestre si tanc a fost, de asemenea, importanta, dupa cum s-a remarcat prin adaugarea de telefoane in exteriorul tancurilor M48A1 Patton ale Statelor Unite, folosite cu un deceniu mai devreme in Vietnam (Lcks, 1971). Nu exista nicio indoiala ca ideea lui Deng ca un razboi ar ajuta la imbunatatirea doctrinei armatei si a structurii de comanda a functionat. Razboiul se dovedise un tezaur de lectii pentru viitorul doctrinei armatelor combinate a PLA.

Camera de respiratie pe care chino-vietnamezii i-au oferit PCC a fost remarcata in mod corespunzator printre cercurile sale superioare. Poate neincrezator, razboiul diminuase simultan amenintarea atat a agresiunii vietnameze, cat si a interventiei sovietice directe in numele satelitilor sai. Gompert afirma in mod corect ca „… razboiul cu Vietnamul i-a permis lui Deng sa faca eforturi pentru reforma militara si sa-si consolideze puterea politica (Gompert et al., 2014, p. 125).” Desi Gompert sustine dovezile reformei militare cu aceasta rotatie a ofiterilor, Gompert pare sa ofere putine dovezi in ceea ce priveste consolidarea controlului politic. In cazul Chinei, reforma militara a insemnat adesea castigarea puterii politice datorita relatiei puternice dintre PLA si PCC. Multe figuri puternice detineau adesea pozitii de putere atat in ​​guvern, cat si in armata, astfel, efectul supra-castigarii armatei s-a transferat adesea si partidului politic. O mare parte din aceasta interconexiune dintre partid si armata are de-a face cu istoria partidului. Nasterea RPC (Republica Populara Chineza) a fost suportata prin intermediul PLA prin Marsul Lung si Razboiul Civil Chinez ulterior. In multe privinte, partidul nu ar exista fara armata, iar armata nu ar exista fara partid. In comparatie cu Stalin, care a epurat in mod activ armata, Mao si liderii ulterioare, au folosit frecvent armata ca extensii ale propriei puteri. Nasterea RPC (Republica Populara Chineza) a fost suportata prin intermediul PLA prin Marsul Lung si Razboiul Civil Chinez ulterior. In multe privinte, partidul nu ar exista fara armata, iar armata nu ar exista fara partid. In comparatie cu Stalin, care a epurat in mod activ armata, Mao si liderii ulterioare, au folosit frecvent armata ca extensii ale propriei puteri. Nasterea RPC (Republica Populara Chineza) a fost suportata prin intermediul PLA prin Marsul Lung si Razboiul Civil Chinez ulterior. In multe privinte, partidul nu ar exista fara armata, iar armata nu ar exista fara partid. In comparatie cu Stalin, care a epurat in mod activ armata, Mao si liderii ulterioare, au folosit frecvent armata ca extensii ale propriei puteri.

Drept urmare, multi dintre comandantii de varf ai partidului au luptat sau au servit cu PLA la un moment dat. Serviciul militar a venit cu mare prestigiu si, in cazul lui Deng, l-a salvat de la pierderea chiar si a cartii de membru de partid. Odata stabilita aceasta legatura, tactica lui Deng care i-a permis sa obtina puterea absoluta a devenit mult mai clara. Dupa cum continua Gompert, „Deng a folosit astfel dezastrul din Vietnam pentru a promova ofiteri mai tineri si subiecti loiali lui si i-a fortat pe batranii care aveau putere si ii puteau ameninta pe el si pe agenda lui”. Omisa din scrisul lui Gompert este manevra facuta de Deng impotriva lui Hua Guofeng, o bariera la fel de importanta in drumul lui Deng catre puterea suprema. Problema consta in principal in a demonstra ca el era un om de stat mai bun decat Hua. La urma urmei, din moment ce Mao a decretat ca Hua ar trebui sa-i succeda si avand in vedere reverenta persistenta pentru anii Mao, parea de necrezut ca cineva sa incerce sa-l alunge atat de repede. Cu toate acestea, razboiul a dovedit contrariul. In ciuda esecurilor militare, razboiul a acordat o influenta geopolitica considerabila Chinei.

Mai important, din moment ce Deng era seful de stat major al PLA, razboiul era in mod clar al lui Dengrazboi; creditul nu era in mod clar la indemana lui Hua, solidificandu-l pe Deng ca un strateg strain capabil. In cele din urma, Deng a reusit sa expuna si ignoranta lui Hua la lipsa castigurilor economice pe care China le facea, dandu-i o lumina care nu arata un succesor capabil, ci un mostenitor nepotic (Shambaugh, 1993, p. 483). Desi Hua nu s-a opus neaparat celor Patru Modernizari pe care Deng le-ar urma in cele din urma, el a demonstrat cu siguranta o lipsa de intelegere a acestora. Mai tarziu, in 1979, Deng l-a fortat pe Hua sa abdice din functia sa de premier al Consiliului de Stat, inlocuindu-l cu Zhao Ziyang, protejatul lui Deng (Shambaugh, 1993, p. 484). Poate in mod ironic, in ciuda epurarii sale in timpul Revolutiei Culturale, Mao il gandise intotdeauna foarte bine la Deng, remarcandu-i lui Hrusciov in 1957: „Vezi omuletul ala de acolo? Este foarte inteligent si are un viitor grozav in fata (Hunt, 2016, 354).”

Presupunerea initiala a lui Mao s-ar dovedi corecta, deoarece eliminarea lui Hua si a oricaror altii care s-au opus guvernarii lui Deng i-ar permite sa-si indeplineasca cu adevarat viziunea asupra unei Chine moderne. Deng a avut dreptate cand l-a strigat pe Hua pentru ca nu a inteles modernizarile. Atat Marele Salt inainte, cat si Revolutia Culturala au lasat China in urma enorm in comparatie cu alte tari asiatice. Desi productia de otel din anii 1960 a fost de pana la 19 milioane de tone, cu 1,35 milioane mai mare decat in ​​1952, in 1961, productia a scazut drastic pana la 8 milioane de tone (Watkins, 1979). Dupa Revolutia Culturala, tonajul de otel care fusese de pana la 25,5 milioane in 1973 a scazut la 21 milioane in 1976. Din 1960 pana in 1976, a fost atins un castig net de 10% (Watkins, 1979). Asa-numitii Patru Tigri Asiatici (Coreea, Taiwan, Singapore si Hong Kong) suferisera o schimbare rapida atat a PIB-ului, cat si a posibilitatilor de productie, toate acestea crescand atat calitatea vietii cetatenilor fiecarei tari, cat si prestigiul guvernelor lor. Deng a cautat sa reproduca succesul pe care l-a vazut in jurul sau prin implementarea celor patru modernizari in agricultura, industrie, aparare si tehnologie. Desi cele Patru Modernizari au existat inainte de ascensiunea lui Deng la putere si chiar inainte de moartea lui Mao (People’s Daily, 2016), fara urmaririle lui Deng, modernizarile ar fi ramas teoretice. La o scara mai larga, daca nu ar fi avut loc invazia Vietnamului, mare parte din succesul Chinei moderne nu ar fi fost posibil, avand in vedere natura fracturata a conducerii PLA la acea vreme. Oficialii de rang inalt din PLA nu puteau fi de acord cu nici politica externa, nici cea interna inainte de 1979 (Gompert et al., 2014, p. 125). Fara un lider puternic precum Deng, probabil ca nu ar fi fost niciodata capabili sa discute. Dupa cum a demonstrat reuniunea din decembrie 1978 a Comisiei Militare Centrale, participantii au fost mai dornici sa se certe intre ei decat sa rezolve problemele principale ale Chinei (Gompert et al., 2014, p. 126). Aceasta nevoie de conducere este subliniata in continuare chiar si de membrii din cercurile superioare ale PLA. Zhang Sheng, fiul generalului senior al PLA Zhang Aiping si membru al Statului Major in timpul intalnirii, sustine ca aceste lupte interioare ar fi continuat daca nu ar fi fost invazia Vietnamului (Zhang, 2010, p. 20). probabil ca nu ar fi fost niciodata in stare sa confere. Dupa cum a demonstrat reuniunea din decembrie 1978 a Comisiei Militare Centrale, participantii au fost mai dornici sa se certe intre ei decat sa rezolve problemele principale ale Chinei (Gompert et al., 2014, p. 126). Aceasta nevoie de conducere este subliniata in continuare chiar si de membrii din cercurile superioare ale PLA. Zhang Sheng, fiul generalului senior al PLA Zhang Aiping si membru al Statului Major in timpul intalnirii, sustine ca aceste lupte interioare ar fi continuat daca nu ar fi fost invazia Vietnamului (Zhang, 2010, p. 20). probabil ca nu ar fi fost niciodata in stare sa confere. Dupa cum a demonstrat reuniunea din decembrie 1978 a Comisiei Militare Centrale, participantii au fost mai dornici sa se certe intre ei decat sa rezolve problemele principale ale Chinei (Gompert et al., 2014, p. 126). Aceasta nevoie de conducere este subliniata in continuare chiar si de membrii din cercurile superioare ale PLA. Zhang Sheng, fiul generalului senior al PLA Zhang Aiping si membru al Statului Major in timpul intalnirii, sustine ca aceste lupte interioare ar fi continuat daca nu ar fi fost invazia Vietnamului (Zhang, 2010, p. 20). Aceasta nevoie de conducere este subliniata in continuare chiar si de membrii din cercurile superioare ale PLA. Zhang Sheng, fiul generalului senior al PLA Zhang Aiping si membru al Statului Major in timpul intalnirii, sustine ca aceste lupte interioare ar fi continuat daca nu ar fi fost invazia Vietnamului (Zhang, 2010, p. 20). Aceasta nevoie de conducere este subliniata in continuare chiar si de membrii din cercurile superioare ale PLA. Zhang Sheng, fiul generalului senior al PLA Zhang Aiping si membru al Statului Major in timpul intalnirii, sustine ca aceste lupte interioare ar fi continuat daca nu ar fi fost invazia Vietnamului (Zhang, 2010, p. 20).

Faptul ca modernizarile lui Deng au avut loc chiar in primul rand reprezinta cea mai puternica marturie a consolidarii puterii sale dupa razboiul chino-vietnamez – noua putere pe care Deng a obtinut-o in esaloanele superioare ale PCC a fost cea care i-a permis sa-si dezvolte. reformele catre, in ciuda opozitiei din partea celor de la linia dura precum Hua. In mod clar, consolidarea puterii lui Deng a avut beneficii nu doar pentru el, ci si pentru China. Astfel, ambele sunt folosite ca dovada a faptului ca el avea putere. Razboiul sino-vietnamez, desi a fost catalogat drept „Razboiul lui Deng”, a fost folosit in cele din urma pentru a-l catapulta pe Deng la putere, spre deosebire de a fi o actiune a administratiei sale.

Puterea Chinei in Asia de Sud-Est s-a solidificat

Scopul final, reconsolidarea puterii chineze in Asia de Sud-Est, a fost realizat in doua moduri prin razboiul chino-vietnamez. In primul rand, infrangand presupusa agresiune vietnameza, China a clarificat ca nu va tolera nicio incercare a vecinilor sai din sud de a incerca sa exercite influenta in regiune. In al doilea rand, razboiul chino-vietnamez a sporit foarte mult cooperarea dintre China si Statele Unite, incepand astfel sa defineasca China ca fiind de partea tarilor care aveau sa iasa din Razboiul Rece ca puteri economice, militare si politice.

Din punct de vedere al relatiilor externe, alte tari au perceput China ca fiind in esenta politienit din Vietnam dupa invazia lor „neautorizata” a Cambodgiei. Acest lucru a fost ajutat in parte si de numeroasele declaratii emise de PCC care condamna incursiunea cambodgiana a Vietnamului. In ciuda acestor discursuri, importanta Cambodgiei a fost nula in comparatie cu amenintarea agresiunii vietnameze la granita cu China. In plus, cele doua motive invocate pentru invazie (incursiunea cambodgiana si expulzarea poporului Hoa) nu au fost indeplinite de invazie. Trupele vietnameze au ramas in Cambodgia in numar mare pana in 1989 (Gompert et al., 2014, p. 125). Invazia Vietnamului de catre China nu a schimbat in mod clar pozitia PAVN in regiune. In 1978, cu un an inainte de invazie, guvernul chinez si-a inchis granita terestra cu Vietnam, blocand fluxul de oameni Hoa pe care se presupune ca incercau sa ii protejeze (Xinhua 1978). In mod clar, cele doua motive ale invaziei nu au fost motivele reale ale lui Deng, iar actiunile sale dupa invazie au intarit acest fapt. Prin anii 1980, Deng a putut continua sa pastreze trupe proaspete la granita pentru a intari lectiile razboiului (Gompert si colab., 2014, p. 126).

Nu numai ca oferind o oportunitate de a antrena noul PLA, mentinerea trupelor mari la granita a permis Chinei sa continue sa-si exercite dominatia asupra Vietnamului. Confruntarile la frontiera au continuat pana la inceputul anilor 90, s-au incheiat in cele din urma cu un acord de incetare a focului din 1991. Din punct de vedere politic, razboiul a creat o stare de panica in Hanoi. Faptul ca Uniunea Sovietica nu a intervenit pentru a-i ajuta pe vietnamezi a alimentat sentimentul ca erau cu adevarat singuri in Asia de Sud-Est. Invazia recenta a Cambodgiei cu siguranta nu si-a creat prieteni noi si, de fapt, a sporit solidaritatea regionala impotriva Vietnamului (Gompert et al., 2014, p. 124). Mai mult, intr-o perioada in care economia Vietnamului era in prabusire, finantarea constanta perceputa pentru apararea statului a impiedicat cresterea economiei vietnameze (Zhang, 2005, p. 868). Hanoi simtea acum un gust din teama „milioanelor de chinezi” pe care Moscova si-a exprimat-o in decizia de a nu interveni. Uriasul avantaj al fortei de munca al Chinei i-a permis lui Deng sa mentina trupele atat la granita sovietica, cat si la cea vietnameza, mobilizand simultan muncitorii pentru a-si implementa reformele economice si pentru a stimula cresterea PIB-ului. Consecintele invadarii Cambodgiei si, la randul lor, impotriva vointei lui Deng, fusesera clarificate pentru Hanoi. Neavand alta optiune si fiind inconjurat de inamici, Vietnamul nu putea face decat sa astepte si sa spere ca nu va veni o alta invazie. In mod clar, China a dat lovituri in regiune, nu Vietnam. Dupa cum i-a remarcat Deng presedintelui Jimmy Carter intr-o vizita de stat, „consideram ca este necesar sa punem o retinere asupra ambitiilor salbatice ale vietnamezilor si sa le oferim o lectie limitata adecvata (Biblioteca Carter, 2019).” Uriasul avantaj al fortei de munca al Chinei i-a permis lui Deng sa mentina trupele atat la granita sovietica, cat si la cea vietnameza, mobilizand simultan muncitorii pentru a-si implementa reformele economice si pentru a stimula cresterea PIB-ului. Consecintele invadarii Cambodgiei si, la randul lor, impotriva vointei lui Deng, fusesera clarificate pentru Hanoi. Neavand alta optiune si fiind inconjurat de inamici, Vietnamul nu putea face decat sa astepte si sa spere ca nu va veni o alta invazie. In mod clar, China a dat lovituri in regiune, nu Vietnam. Dupa cum i-a remarcat Deng presedintelui Jimmy Carter intr-o vizita de stat, „consideram ca este necesar sa punem o retinere asupra ambitiilor salbatice ale vietnamezilor si sa le oferim o lectie limitata adecvata (Biblioteca Carter, 2019).” Uriasul avantaj al fortei de munca al Chinei i-a permis lui Deng sa mentina trupele atat la granita sovietica, cat si la cea vietnameza, mobilizand simultan muncitorii pentru a-si implementa reformele economice si pentru a stimula cresterea PIB-ului. Consecintele invadarii Cambodgiei si, la randul lor, impotriva vointei lui Deng, fusesera clarificate pentru Hanoi. Neavand alta optiune si fiind inconjurat de inamici, Vietnamul nu putea face decat sa astepte si sa spere ca nu va veni o alta invazie. In mod clar, China a dat lovituri in regiune, nu Vietnam. Dupa cum i-a remarcat Deng presedintelui Jimmy Carter intr-o vizita de stat, „consideram ca este necesar sa punem o retinere asupra ambitiilor salbatice ale vietnamezilor si sa le oferim o lectie limitata adecvata (Biblioteca Carter, 2019).” si fiind inconjurat de dusmani, tot ce putea face Vietnamul era sa astepte si sa spere ca nu va veni o alta invazie. In mod clar, China a dat lovituri in regiune, nu Vietnam. Dupa cum i-a remarcat Deng presedintelui Jimmy Carter intr-o vizita de stat, „consideram ca este necesar sa punem o retinere asupra ambitiilor salbatice ale vietnamezilor si sa le oferim o lectie limitata adecvata (Biblioteca Carter, 2019).” si fiind inconjurat de dusmani, tot ce putea face Vietnamul era sa astepte si sa spere ca nu va veni o alta invazie. In mod clar, China a dat lovituri in regiune, nu Vietnam. Dupa cum i-a remarcat Deng presedintelui Jimmy Carter intr-o vizita de stat, „consideram ca este necesar sa punem o retinere asupra ambitiilor salbatice ale vietnamezilor si sa le oferim o lectie limitata adecvata (Biblioteca Carter, 2019).”

Vizita de stat a lui Deng in Statele Unite marcheaza o alta piesa importanta in restabilirea hegemoniei chineze: aducerea Beijingului de partea invingatorilor. Pana in 1980, fie din necesitate din cauza diviziunii chino-sovietice, fie din cauza reala a realizarii ca Occidentul va „castiga” Razboiul Rece, Deng a inceput procesul de normalizare incet a relatiei Chinei cu Occidentul. Razboiul chino-vietnamez a fost un punct culminant in cooperarea chino-americana. Dupa cum observa diplomatul american Henry Kissinger, „[razboiul] a inaugurat cea mai stransa colaborare intre China si Statele Unite pentru perioada Razboiului Rece… [a existat] un grad extraordinar de actiune comuna (Kissinger, 2011, pp. 371-). 373).” Se pare ca Washington a inteles ca natura conflictului nu a fost neaparat direct intre China si Vietnam, ci mai degraba parte a unei tensiuni mai mari intre Uniunea Sovietica si China. Kissinger si Deng, vazand acest scop comun, au cautat sa-si valorifice reciproc pozitia. In restul Asiei, cei Patru Tigri Asiatici au prosperat cu totii din implementarea sistemelor de piata libera, cooperarea occidentala sau o combinatie a celor doua. Aici, definitia hegemoniei revine la definitia anterioara. Cu Vietnamul iesit din imagine in ceea ce priveste contestarea puterii chineze in regiune, Deng s-a concentrat acum pe imbunatatirea puterii politice a Chinei la scara globala. In acest caz, puterea insemna dialogul cu Statele Unite si alte puteri occidentale. Asa-numita „diplomatie de ping-pong” care a avut loc la inceputul anilor ’70 infloreste acum intr-o relatie din ce in ce mai puternica intre Washington si Beijing.

Hegemonia chineza a fost restabilita prin inlaturarea Vietnamului si stabilirea unei relatii de lucru intre Beijing si Washington, ambele survenite ca urmare a razboiului chino-vietnamez. Suprimarea Vietnamului de catre Deng si diplomatia simultana cu Occidentul i-au permis sa doboare un rival al rivalului PCC din Asia, solidificand in acelasi timp propria putere a RPC cu un Occident care avea din ce in ce mai multe sanse sa „castige” Razboiul Rece. Aceasta manevra politica, desi riscanta pentru vremea lui, a asigurat ca China va iesi din secolul al XX-lea ca o putere economica, politica si militara.

Razboiul sino-vietnamez, in ansamblu, a reprezentat una dintre cele mai mari fapte ale manevrelor Razboiului Rece. A rezolvat trei probleme centrale pentru Deng si Beijing: incercuirea sovietica, pozitia instabila a puterii a lui Deng si amenintarile la adresa hegemonia regionala chineza. Mai mult, a facut acest lucru intr-o maniera rapida si eficienta, inversand efectiv pozitia Chinei peste noapte. Dupa cum s-a afirmat la inceputul acestui eseu, razboiul chino-vietnamez nu poate fi judecat doar in termeni de pierderi, castiguri sau pierderi de teritoriu sau chiar in ceea ce priveste costul monetar real al razboiului. Numai prin compararea conditiilor care au existat inainte si dupa razboi este clarificata imaginea completa.

Inainte de razboi, China era intr-o pozitie foarte slaba. Odata cu diviziunea chino-sovietica atingand apogeul intensitatii sale, Beijingului nu avea niciun alt aliat mare in vecinatatea sa. In plus, un „C-ring” sovietic de tari care se formeaza incet, cu capacitatea de a incercui China, se aduna treptat. Conducerea Vietnamului, dupa ce a invins recent Statele Unite, una dintre marile superputeri ale lumii la acea vreme, intr-un moment de jubilatie, s-a simtit imputernicita sa atinga mai mult; si pentru o clipa, restului lumii i s-a parut ca presupunerea lui Hanoi era corecta. Epoca dominatiei chineze in Asia de Sud-Est se incheiase. Chiar si in cadrul partidului, dupa moartea lui Mao in 1976, conducerea partidului a fost in ruina. In ciuda eliminarii relativ rapide a „Ganchii celor Patru, ” Succesorului lui Mao, Hua, ii lipsea bravada si finetea care definisera anii Mao in China. Argumentele si luptele intre oficialii de rang inalt din elitele PLA si PCC au luat timp pretios. Fara mana puternica a lui Mao care sa-l ghideze, parea ca China era destinata sa se prabuseasca in mijlocul unui inel sovietic inasprit si a luptei dintre liderii sai de top.

In schimb, dupa ce PLA a invadat Vietnamul, aproape toate problemele de mai sus au fost rezolvate. In primul rand, rupand perceptia unei puternice aliante sovietice-vietnameze, Deng a anulat ingrijorarile ca China s-ar confrunta cu o invazie de la granitele de nord sau de sud. Incalcarea perceptiei ca aliantele sovietice (fara o granita terestra invecinata) erau garantii efectivi impotriva invaziei, de asemenea, a izolat Vietnamul in Asia de Sud-Est, impiedicandu-i sa faca miscari sau actiuni indraznete de teama represaliilor chineze. Invingand Vietnamul, Beijingul a eliminat efectiv orice opozitie fata de pozitia lor de hegemon in Asia de Sud-Est. Razboiul a determinat, de asemenea, vorbirea suplimentara cu Occidentul, cimentand pozitia puternica a Chinei. In cadrul politburo, razboiul a demonstrat efectiv punctele forte ale lui Deng, atat ca strateg strain, cat si ca om de stat intern,lider de facto al Chinei. Desi chiar inainte de razboiul chino-vietnamez Deng a detinut o pozitie care sa-i permita accesul la putere, dupa invazie, nimeni nu s-a indoit de capacitatile lui Deng. In cresterea lui Deng, razboiul i-a impins si concurenta, in acest caz pe Hua, in jos, impiedicandu-i astfel sa interfereze cu noua sa viziune asupra Chinei.

Ramificatiile noii puteri investite in mainile lui Deng erau vaste. Pe de o parte, cu aceasta noua putere si noua relatie cu Occidentul, Deng a facut rapid eforturi pentru noi ideologii de piata libera care sa permita Chinei sa treaca peste criza economica din anii 1950 si 1960. Probabil ca mai importanta decat modernizarile aduse de Deng a fost capacitatea de a urma studii superioare. Gaokao _, sau examenul de admitere la colegiul chinezesc, redeschis in 1977, primind un nou lot de studenti care s-au simtit, „mandri si rezistenti, primii care se bucurau de studii superioare pe baza meritului inca de dinainte de Revolutia Culturala (Liang si Shapiro, 1984, p. 269).” Invatamantul superior a adus cu sine roadele unei granite extinse de posibilitati de productie, facuta posibila de sutele de absolventi de facultate care au iesit acum din universitatile din China. Mishra presupune ca, daca Revolutia Culturala nu ar fi impiedicat invatamantul superior, RPC ar fi fost „pretuita [cu] o armata de oameni de stiinta si tehnicieni”, dornici sa „realizeze obiectivele celor Patru Modernizari (Mishra, 1988, p. 577).”

Razboiul Chinei cu Vietnam si-a indeplinit scopul. Alte tari, cum ar fi Statele Unite si Uniunea Sovietica, ar incerca, de asemenea, sa foloseasca razboiul pentru a-si indeplini propriile obiective strategice, fiecare cu grade diferite de succes. Cu toate acestea, nicio alta tara nu ar folosi razboiul in acelasi mod in care a facut-o Deng. Intr-un fel, Deng a stapanit utilizarea razboiului limitat in conditiile de la sfarsitul secolului XX. Desi unii ar putea argumenta ca razboiul limitat s-ar dovedi a avea succes doar in conditiile hiperspecifice cu care s-a confruntat China in anii 1970, teoria pare a fi mai versatila. In primul rand, mentine conflictul limitat intr-o regiune si intr-un interval de timp. Razboaiele limitate nu dureaza mai mult de o anumita perioada si odata ce acea perioada a expirat, indiferent de conditiile predominante pe campul de lupta, o armata care practica aceasta teorie trebuie sa se retraga. In acest interval de timp limitat, este prevenita pierderea inutila de vieti omenesti intr-un impas prelungit. Mai mult, mai ales intr-un caz in care mai multe puteri sunt in joc, impiedica alte tari sa intervina pentru a inclina un razboi in favoarea uneia dintre parti. Teoretic, daca invazia Chinei in Vietnam ar fi durat mai multi ani, ar fi atras atentia negativa din partea fortelor externe.

Razboiul chino-vietnamez ramane un exemplu deosebit de razboi in timpul unei perioade de distrugere reciproc asigurata. Desi, pe baza acestei analize, razboiul a fost un succes, PCC modern pare inca putin neclar in ceea ce priveste opinia sa cu privire la portretizarea razboiului in mass-media chineza. In 2017, un film chinezesc intitulat Youth, dintre care o parte acopera razboiul chino-vietnamez, a fost scos din cinematografe, pentru a fi relansat trei luni mai tarziu (Liang 2017). In ciuda faptului ca cea mai mare parte a filmului este o poveste de dragoste, membrii publicului au parut cei mai interesati de secventa de lupta de 10 minute a filmului. Dupa cum noteaza un student universitar, „Am urmarit trailerul, care arata aceasta batalie, asa ca m-am hotarat sa cumpar un bilet, pentru ca era prima data cand auzeam despre razboiul chino-vietnamez (Liang 2017).” Dupa cum comenteaza un veteran al razboiului: „Tovarasii mei si eu cred ca aceasta parte (despre razboiul chino-vietnamez) a fost singurul motiv pentru care a fost laudata de public (Liang 2017).”

Se pare ca, ca o conditie pentru a fi atat de aproape de Revolutia Culturala, razboiul chino-vietnamez este grupat in „perioada tabu” generala a istoriei chineze, care este omisa din multe manuale chineze, contribuind la ambiguitatea generala din aceasta perioada de timp. este valabil pentru multi chinezi mai tineri. In 2019, aniversarea a 40 de ani de la razboi, guvernul chinez a refuzat sa organizeze vreo comemorare a razboiului de teama sa nu inflameze relatiile cu Vietnam (Elmer si Minie, 2019). In ciuda cenzurii actuale, asa cum demonstreaza relansarea acestui film in comparatie cu alte filme de epoca care au fost cenzurate permanent, se pare ca PCC s-ar putea razgandi asupra mostenirii pe care ar trebui sa o lase razboiul sino-vietnamez Chinei. Razboiul a fost o miscare politica si a demonstrat priceperea lui Deng ca factor de decizie. In ciuda performantelor militare slabe, importanta razboiului nu trebuie diminuata. Razboiul ramane o piesa cheie a istoriei chineze, esentiala pentru intelegerea radacinilor structurii actuale de putere a Partidului Comunist si a modului in care China si-a consolidat si si-a mentinut puterea in timpul tulburarilor Razboiului Rece.

— Viviam. Astfel, Ovidiu isi incheie Metamorfozele : „oriunde se va extinde influenta Romei […] voi fi vorbit[…] si, celebru de-a lungul veacurilor, daca exista adevar in profetiile poetului, voi trai mai departe” (15.877-). 879).1 Cu siguranta nu a gresit. Auto-apoteoza profetica a lui Ovidiu a fost realizata inca de la moartea sa, in preponderenta iconografiei extrase din opera sa – in special in Italia renascentist, unde clasicismul a produs o proliferare exponentiala a Metamorfozelor . In Perseu cu capul Medusei de Benvenuto Cellini(fig.1), dezvaluit in 1554, Ovidiu traieste nu numai prin aluzie iconografica, ci si prin adoptarea impulsului sau de auto-moda de a fi imortalizat in faima artistica. Aceasta aspiratie clasica informata catre faima artistica este urmarita de la Ovidiu, prin Petrarh si in ideologia creatoare care il informeaza pe Perseu cu Capul Medusei . Intentia de auto-promovare a lui Cellini in statuia lui Perseus este evidenta in diferite moduri, dintre care multe devin evidente la examinarea relatarii autobiografice bombastice a artistului despre conceptia, executia si receptia operei. Mai mult, iconografia insasi este deosebit de favorabila pentru afirmarea meritului artistic de catre artist – o afirmatie care este actualizata prin caracterul istoric, relational, al sculpturii.

Perseu cu capul Medusei al lui Cellini il infatiseaza pe regele mitic al Micenei, fiul lui Iove si al lui Danae, care sta triumfator dupa ce a decapitat gorgona Medusa. Perseus sta deasupra corpului zvarcolit al Medusei, cu greutatea pe piciorul drept, iar piciorul stang delicat indoit la genunchi. Medusa este contorsionata intr-o masa circulara dezumanizata, cu mana stanga stransa in unghiul drept. Corpul gorgonei se citeste ca o gramada neinsufletita de membre — corpul fiintei dualiste, divortat de animusul sau vital.. Piciorul stang al lui Perseus se sprijina triumfator pe stomacul monstrului invins. In mana stanga, el tine in sus puternicul cap taiat; in dreapta, tine ferm instrumentul decapitarii, lama curbata, perpendicular pe trunchiul sau nud. Este de remarcat faptul ca Cellini reda lama ca fiind curba – sugerand ca artistul acorda o atentie deosebita – si reda fidel – sursa sa, Metemorfozele , in care Ovidiu mentioneaza pe scurt o lama curba. Chipul eroului este coborat, stoic in victorie. Gura Medusei este usor deschisa. Ochii ei sunt aproape inchisi, dar nu chiar, sugerand ca ea este inca in proces de moarte – in starea prin excelenta ovidiana de metamorfoza liminala, perpetua non finito.(nefinisat).2 Acest lucru este sugerat si de abundenta sangelui care se revarsa de la fiecare capat al gatului taiat. Este ca si cum Medusa picura energie vitala, care este, de asemenea, neaparat energie generativa in logo-urile mitologice ale lui Perseus si Medusa. 3 Pe torsul, altfel nud, al eroului, este o trupa, care poarta numele artistului cu litere mari latine. In aceasta prezentare a mitului, Cellini este, in mod demonstrabil, preocupat de auto-marirea, o inclinatie careia exemplul poetic al lui Ovidiu da munitie si justificare retorica potrivita – deoarece metamorfozele lui Ovidiu, fiind o epopee a creatiilor si transformarilor, a fost (si este) adesea interpretata ca fiind vorba despre actul insusi de creatie poetica/artistica.4

In primul rand, insa, este necesar sa se stabileasca natura lui Perseuconceptia bronzului, modul in care a fost solicitat de Marele Duce al Toscana Cosimo I de Medici si modul in care Cellini a interpretat liberal cererea intr-un mod care sa-i accentueze potentialul de autopromovare. Cosimo I a cerut initial un Perseu de sine statator, dar Cellini a pledat pentru extinderea subiectului sau pentru a include Medusa invinsa si trei bronzuri in miniatura: tatal lui Perseus, Iove, in fata, mama sa Danae in stanga si protectorul sau, Pallas, in dreapta. toate acestea ar fi asezate in nisele soclului asemanator altarului. Alison Wright observa ca aceste figuri pot fi vazute la propriu si la figurat ca fundamentul triumfului lui Perseus.5 In plus, ambitiosul piedestal este plin de reliefuri din marmura ale monstrilor, aparitii infernale si salvarea Andromedei. Prin aceste elemente dinamice,

Avand in vedere ceea ce Jean Seznec a descris ca fiind o inclinatie deosebit de florentina, de a folosi iconografia ovidiana pentru a impregna artei cu un „secret important din intelepciunea anticilor” – trebuie sa luam in considerare si ce vrea sa evoce Cellini prin includerea unui astfel de torent de sange al Medusei. , dincolo de simtul tactilitatii lichide care ar face un gest spre virtuozitatea lui.6

In sursa ovidiana, sangele Medusei, varsat de lama lui Perseus, genereaza Pegasus, care la randul sau genereaza mai tarziu Hipocrene, izvorul de inspiratie poetica a muzelor de pe Muntele Helicon. Pegasul insusi poate fi interpretat ca o alegorie a faimei, pe care Cellini o evoca sinecdocal prin sangele gorgonei.7 Cellini pare astfel sa incerce sa actualizeze procesul prin care lucrarea sa genereaza faima. Mai mult, decizia lui Cellini de a sublinia gesturile de sange ale Medusei fata de semnificatia simbolica a sangelui ca etiologie suprema a creatiei artistice. Ca atare, Cellini afirma puterea sculpturii sale de a influenta si de a genera mai multa munca. Aceasta afirmatie este posibila prin mestesugul hiperbolic al sangelui, care ne incurajeaza sa consideram mesterul insusi – la fel ca si Perseus – ca agent generator al acestuia. Modul in care sangele gorgonei pare sa ameninte sa se reverse dincolo de limita sa artistica implica fenomenologic privitorul intr-un mod care atrage atentia asupra statutului sau de obiect de arta si, ulterior, asupra statutului sau de fabricatie a lui Cellini. Artistul se insereaza astfel in naratiunea genealogiei puterii artistice. Cu alte cuvinte, artistul se afirma ca fiind canonic – pentru ce altceva este canonul artistic daca nu descendenta figurilor care retrospectiv par inevitabil seminale.

Dorinta artistului ca Perseusul sau sa-i acorde faima artistica, autoritate si influenta este observabila in mod repetat in relatarea sa autobiografica a conceptiei operelor. Intentia vine atat de puternic incat se poate dovedi ca informeaza in mod fundamental conceptia, compozitia si prezentarea lucrarilor. Mai mult, aceasta sursa arata in mod definitiv ca conceptia lui Cellini despre faima artistica este derivata din exemplul antichitatii. Desi adevarul istoric al Vitei lui Cellini este, fara indoiala, discutabila (avand in vedere naratiunea sa opresiv de auto-magulitoare) — din adevarul perceput sau dorit de artist, putem cel putin deducem ceva despre intentiile sale; si anume ca un scop principal al lui Perseus al lui Cellinitrebuia sa-si cimenteze creatorul intr-o linie artistica originara din antichitate, care a condus la Michelangelo si marii artisti ai timpului sau.

In mijlocul relatarii lui Cellini despre creatia lui Perseus , artistul isi aminteste ca i-a fost adusa o marmura greceasca de la Marele Duce, Cosimo I. Cellini se inregistreaza spunand:

Domnul meu, aceasta este o statuie din marmura greceasca si este un miracol al frumusetii. Trebuie sa spun ca nu am vazut niciodata o silueta de baiat atat de excelent lucrata si intr-un stil atat de fin printre toate antichitatile pe care le-am inspectat. Daca Excelenta Voastra imi permite, as dori sa-i refac capul, bratele si picioarele. Voi adauga un vultur, ca sa-l botezam pe flacaul Ganymede… arta aratata de acest mare maestru al antichitatii imi striga sa-l ajut (II.LXIX).8

Din acest pasaj, deprindem veneratia lui Cellini pentru maestrii antichitatii si modul in care se modeleaza pe sine ca egalul lor. El se prezinta ca fiind in colaborare cu ei si, prin urmare, participand la faima lor. Mai mult, putem observa ca Cellini simte ca se poate conecta cu sculptorul clasic printr-o iconografie comuna prezentata in Metamorfoze. Transformand „flacaul” intr-un Ganimede, Cellini afirma atemporalitatea lui Ovidiu; el afirma ca o astfel de iconografie este trans-temporala, in perpetuu non finito, creand o punte intre stravechi si el insusi, suspendandu-i pe toti trei – Ovidiu, anticul fara nume si Cellini insusi – intr-o nemuritoare descendenta de artisti, desfasurata printr-o comuna. impuls creativ.

Ulterior, artistul isi lumineaza viziunea asupra modului in care el, contemporanii sai si predecesorii sai imediati se potrivesc in aceasta fraternitate transtemporala a faimei artistice. In primul rand, isi pune rivalul si aparent nemesis, Bartolommeo Bandinelli, in opozitie cu marea arta, apoi se aliniaza pe sine si pe Michelangelo cu faima si prestigiul antichitatii. Cellini il infatiseaza pe Bandinelli dispretuindu-i pe antici, la care el raspunde, adresandu-se Marelui Duce,

Print, cand Michel Agnolo Buonarroti si-a afisat Sacristia pentru a vedea, cu atatea statui frumoase in ea, oamenii de talent din admirabila noastra scoala din Florenta, mereu recunoscatori pentru adevar si bunatate, au publicat mai mult de o suta de sonete, fiecare convingandu-se cu vecinul sau. pentru a lauda pana in cer aceste capodopere. Deci, asa cum opera lui Bandinello a meritat tot raul care, ne spune el, a fost spus atunci despre ea, a lui Buonarroti a meritat laudele entuziaste care i s-au acordat. (II.LXX)9

Astfel, in mijlocul relatarii lui Cellini despre productia lui Perseus, el isi tradeaza preocuparea de a se alinia la figurile preeminente ale faimei artistice. Mai precis, el isi afirma afinitatea cu Michelangelo si superioritatea fata de contemporanul sau, Bandinelli. Michelangelo, Cellini si vechii sunt reprezentati ca destinatari ai fama buona; Bandinelli este destinatarul maledicenziei. [10] In contextul Piazza della Signoria, Cellini isi incurajeaza cititorii sa-si compare Perseu cu David din 1504 al lui Michelangelo (fig. 2) si Hercule si Cacus din 1534 al lui Bandinelli (fig. 3). Dupa cum ar fi vrut Cellini, Perseus si Davidfac parte din descendenta faimei artistice care a inceput in antichitate, in timp ce Bandinelli nu ii respecta pe cei din antichitate si, prin urmare, este nedemn de o asemenea lauda.

Mai mult, nu merita nimic faptul ca Cellini descrie faima tangibila ca fiind cuantificabila in sonete, o forma ridicata la nivelul ei de Petrarh. Notiunea renascentist de faima artistica poate fi vazuta ca provenind de la marele poet umanist, care, in Canzionerescrie sonet dupa sonet in semn de lauda a iubitei sale Laura. Remarcabil in sensul acestui argument, Petrarh pune in mod recurent laurei cuvinte de cuvinte cu Dafinul lui Apollo — atat de mult incat lucrarea devine evident preocupata de urmarirea faimei artistice pe care o simbolizeaza dafinul.11 In pasajul de mai sus, putem observa influenta lui Petrarh. pe Cellini, nu numai in incurajarea veneratiei antici, ci si in preocuparea pentru o faima artistica caracterizata de un simbol ovidian, dafinul. Acest dafin, atat in ​​figuratiile lui Ovidiu cat si ale lui Petrarh, este o podoaba imortalizanta. In Trionfi della Fama al sau, Petrarh scrie: „Atunci, in timp ce priveam peste valea ierboasa/ am vazut-o aparand de cealalta parte/ pe Cea care salveaza pe om din mormant si ii da viata.”12 Dupa cum s-a notat deja, si Ovidiu afirma ca faima lui va imortaliza-l. In relatarea lui Cellini, sculpturile lui Michelangelo au luat pozitia iubitei Laure, sau mai degraba a Laurului – castigandu-i astfel faima imortaliza. In cele din urma, Cellini se lauda cu numarul de sonete postate la propria usa la dezvelirea statuii lui Perseu , ceea ce sugereaza si mai mult preocuparea artistului pentru o faima artistica bazata pe idealul petrarhan. Faima (in sensul modern al cuvantului), asa cum a atins-o Ovidiu, este scopul lui Cellini; conceptul de fama buona,manifestat prin aceste sonete este procesul dinamic de generare a acestei faime. Asa cum sangele Medusei este analogul prin care Pegasus, alegoria faimei, este actualizata, sonetul este analogul prin care este procesata faima lui Cellini si Michelangelo.

Cu toate acestea, inainte de a trece la semnificatia dezvelirii si receptionarii sculpturii, trebuie sa luam in considerare figuratia lui Cellini a fabricarii lucrarii – o relatare care trebuie sa ne informeze in mod necesar intelegerea alegerilor compozitionale si a intentiilor efective ale artistului. Numerosi savanti sustin ca Perseu cu capul Medusei a fost menit sa simbolizeze si sa justifice absolutismul puterii marelui duce Cosimo I. Mary D. Gerard sustine ca Perseus al lui Cellini a fost pur si simplu parte a unui program in curs de reincorporare a masculinitatii agresive in retorica domniei Medici, dupa ce a devenit pentru scurt timp simbol al republicanismului in David din 1504 al lui Michelangelo.13 Avand in vedere patronajul Marelui Duce, precum si semnificatia politica stabilita de multa vreme a altor statui din Piazza della Signoria, Perseu ca Cosimo I este cu siguranta o lectura convingatoare, una pe care probabil Cosimo I insusi a incurajat-o si multi dintre contemporanii sai au recunoscut-o. Aceasta lectura este sustinuta si de faptul ca, incepand cu secolul al XV-lea, miturile descrise in arta si literatura florentina au continut in mod constant aluzii la viata privata a familiei Medici – locul de putere in jurul caruia s-a invartit studiile umaniste.14 Cu toate acestea, in timp ce Cellini aparent aparent. a incurajat comparatia dintre patronul sau si Perseus, artistul a intentionat, de asemenea, sa fie echivalat cu Perseus.Ca atare, programul figurativ al statuii poate fi citit in primul rand ca o semnificatie intentionata a virtutii artistice remarcabile a artistului (un termen pe care il folosesc in mod sfatuit, diferit de, dar nu fara legatura cu engleza „virtute” sau „virtuozitate”, care deriva din latina. ” vir” : om).Cellini este eroul naratiunii sale, cucerindu-si mediumul prin virtuti , pretinzand si afisandu-si dreptul la faima. La citirea Vitei artistului , devine evident ca Perseu al sau este reprezentat ca Cosimo doar in masura in care inevitabil va si trebuie sa fie citit ca atare in contextul patronajului si plasarii sale.

Pentru a deveni o figura a lui Perseus, Cellini participa la un mod de automodificare ca „erou de actiune”, despre care savantul Maria Loh remarca ca este tipic pentru astfel de maestri ai renasterii.15 In cazul lui Cellini, este deosebit de revelator sa luam in considerare relatarea sa autobiografica despre forjarea bronzului si modul in care incearca sa alinieze artistul cu eroul pe care il infatiseaza. In primul rand, Cellini se imagineaza, ca si Perseus, fiind afectat de sceptici, indoielnici si rivali gelosi. Asa cum Polydectes il trimite pe Perseus intr-o sarcina despre care crede ca va fi fatala, tot asa este si Cosimo I (conform Vita) indoielnic ca Cellini poate reusi in sarcina care i-a fost ceruta. Cellini sustine ca Marele Duce spune: „Benvenuto, aceasta figura nu poate reusi in bronz; legile artei nu o permit” (II.LXXIII). Un motiv recurent in saga lui Perseus este ca oamenii se indoiesc de capacitatea lui, de pretentiile lui sau de motivul faimei sale; Polydectes numeste povestea eroului o fabula falsa; Atlas spune: „Fa-te: te lauzi/ cu fapte marete si spui ca te-ai nascut din Iupiu —/toate minciunile; iar fabulele nu te pot ajuta acum” (IV); Phineus se indoieste si el de legitimitatea pretentiilor lui Perseus, inainte de a se pocai in cele din urma, admitand: „Tu [Perseus] esti cel mai curajos” (V). Cellini se simte afectat de acelasi tip de indoieli din partea lui Cosimo I, a lui Bandinelli si a propriului sau mester. Cellini scrie, ca Bandinelli:

Nu-l lasa, totusi, sa-si imagineze ca, atunci cand Perseusul sau va fi in sfarsit expus la vedere din toate partile, oamenii in general vor fi atat de bogat in laudele lor. Dimpotriva, ma tem ca toate defectele sale ii vor fi apoi aduse acasa si vor fi detectate mai multe decat are statuia cu adevarat. Deci, sa se inarmeze cu rabdare.” Acestea erau tocmai cuvintele pe care Bandinello le soptise la urechile ducelui[…] (II.XCI)16

Se spune ca si mesterii sai au renuntat la speranta in procesul de forjare. Maledictia acestor indoielnici si necredinciosi este re-subliniata cu insistenta pe tot parcursul textului – un motiv, despre care sustin, trebuie citit in mod necesar ca o incercare a artistului de a se prezenta ca o figura a lui Perseus, din cauza prevalentei similare a motivului in sursa ovidiana. . Aceasta indoiala, aceasta maledicenzia , este imaginata ca indreptandu-se catre fama buona in virtutea actiunii eroice a artistului .Asa cum Perseus isi dezvaluie arma pietrificatoare pentru a-si dovedi ca dusmanii lui au gresit, tot asa Cellini isi da seama de succesul lui Perseus. Cellini scrie „dar jur pe Dumnezeu ca o voi cerne pana la fund si, inainte de a muri, voi lasa lumii o marturie a ceea ce pot face, incat sa faca sa se minuneze o multime de muritori” (II.LXXVI). Astfel, artistul sustine ca puterea sa artistica il plaseaza mai presus de muritori si ca, la fel ca Perseu, isi va impietri cei indoielnici de veneratie.

Conditia de a fi afectat de indoiala nu este insa singurul mod in care Cellini isi afirma eroismul. Artistul isi impresioneaza virtutea eroica si prin faptul ca realizarea unui bronz atat de mare intr-o singura turnare a fost o isprava fara precedent.17 Relatarea forjarii in sine se citeste ca o melodrama mitologica, in care artistul este eroul. Cellini se presupune ca se afla pe patul de moarte, cand, auzind mesterii sai spunand ca turnarea nu poate reusi, el sare din margele, arde mobila si orice altceva este la indemana pentru a aprinde cuptoarele, arunca cosin si tacamuri in masa de bronz, si revigoreaza procesul. Cautand inspiratie, artistul isi aminteste ca a spus: „O, Hristoase, cum cu imensa ta virtute ai resuscitat din morti si te-ai urcat glorios la Rai!”

Prin urmare, forjarea lui Perseu cu Capul Medusei a fost presupus un triumf al virtutii , analog cu cel afisat de Perseus, Ovidiu si chiar – dupa Cellini – Hristos. Aceasta referire la Hristos si virtutea sa fiind forta din spatele apoteozei sale, ilustreaza inca o data modul in care Cellini era preocupat de potentialul artei sale de a-i acorda faima imortalizanta. Privita dintr-o alta perspectiva, incercarea lui Cellini de a se alinia cu Hristos, aminteste fara indoiala modul in care Ovidiu isi aliniaza apoteoza cu cea a lui Iulius Cezar.

In aceasta nota, trebuie sa luam in considerare in continuare implicatiile masculinizante ale termenului virtu , modul in care Perseu cu capul Medusei afirma aceasta trasatura si, ulterior, modul in care aceasta afirmatie se implica in spatiul public al Piazza della Signoria. Implicatiile misogine ale programului sculptural si ale istoriei Piazza della Signoria sunt bine documentate si stabilite.18 Dintre aceste lucrari, inclusiv Cellini, Giambologna’s 1582, Rape of the Sabine Women (fig. 4) ; Hercules si Cacus din 1534 al lui Bandinelli ; precum si David din 1504 al lui Michelangelo – in special avand in vedere retorica lor diatriba impotriva Judith si Holofernes a lui Donatello din 1455Margaret Carrol sustine ca „fiecare lucrare joaca pe tema priceperii sexuale si a lipsei de putere ca o modalitate de a stabili virtutea eroului/conducator in a infrunta opozitia.”19 In plus, Carrol observa ca virtutea este un factor proeminent in lucrarea de teorie politica a lui Machiavelli dedicata Medici, Printul, sugerand ca priceperea sexuala masculina a fost consolidata ca instrument al retoricii Florentei asupra puterii politice. Cu toate acestea, avand in vedere impulsul de auto-moda al lui Cellini, resentimentele sale demonstrative fata de Bandinelli, identificarea sa cu Perseus si veneratia lui pentru Michelangelo, priceperea sexuala afisata de Perseupoate fi, de asemenea, citit ca o afirmare a propriei puteri creatoare, mai degraba decat puterea politica a patronului sau. Observarea Vitei lui Cellini , precum si iconografia operei in sine, sugereaza ca asocierile sexualizarii hiper-masculine a lui Perseus cu Cosimo I sunt secundare asocierii intentionate intre Cellini si Perseus.

Christine Corretti sustine ca Cellini nu s-a putut identifica cu asigurarea sexuala triumfatoare a lui Perseus din cauza bisexualitatii sale – remarcand ca Cellini scrie: „Nu am premiul respectat al tanarului inaripat frumos.”20 Cu toate acestea, acest „premiu” poate sa fie interpretat mai potrivit ca faima, un ideal pe care Cellini il ravneste pentru el insusi prin ridicarea exemplului sau. Prin accentuarea virilitatii lui Perseus, Cellini face gesturi catre propria sa putere generativa. Perseus cu capul Meduseieste, in mod paradoxal, o afirmatie despre fertilitate – in special despre fertilitatea artistica – mai degraba decat despre moarte. In acest sens, este necesar in primul rand sa se ia in considerare implicatiile inconfundabil falice ale sabiei eroului. Cellini isi modeleaza eroul tinandu-si lama erecta in talie, la inaltimea exacta a organelor sale genitale, altfel diminuate. Ca atare, nu este greu de citit analogia sugerata de functia aparenta a lamei ca instrument de cucerire asupra corpului feminin. Cu toate acestea, sugestia puterii de procreare a actiunii lui Perseus depaseste doar aceasta analogie bruta atunci cand ne amintim de fertilitatea implicita a sangelui Medusei ca fluid seminal din care izvoraste Pegasus — faima — si, ulterior, Hipocrenul: sursa mitologica a oricarei opere artistice. creare.istoria in contextul Piazza della Signoria, facandu-l pe Perseu cu capul Medusei sa fie citit ca o afirmatie a primatului sau a semnificatiei artistului in cadrul unei filiatii percepute de maretie artistica – o descendenta care se presupune ca il exclude pe Bandinelli, dar care ii include pe Cellini si Michelangelo.

Implicatiile mitologice ale relatiei fenomenologice dintre Davidul lui Michelangelo si Perseusul lui Cellini , care au fost ridicate unul fata de celalalt, sunt complexe si oarecum paradoxale in acest sens. Perseu al lui Cellini , figurat ca etiologia productiei artistice, aparent impietrandu-l pe David in marmura in situ , pretinde simultan o pozitie de progenitor si primogenitura in raport cu sculptura lui Michelangelo. Pozitionate una fata de cealalta, lucrarile se angajeaza intr-un dialog de autonegatie reciproca; prin care, Davidpare sa izvorasca din sangele fertil propulsor al Medusei, apoi sa fie impietrit de ridicarea capului taiat de catre Perseus. Ulterior – sau poate anterior – recunoastem influenta evidenta a nudului eroic de sine statator al lui Michelangelo asupra Perseus al lui Cellini ; il recunoastem pe David, sau mai degraba pe Michelangelo, ca progenitor in relatie. Cellini cauta sa afirme inevitabilitatea faimei sale si fertilitatea operei sale pretinzand primatul asupra propriei influente: Michelangelo. Dialogul pe care Cellini il impune intre cele doua lucrari este neaparat magulitor pentru ca il face pe laudatul David (si, prin urmare, pe Michelangelo) implicit subordonat puterii pietrificatoare a lui Perseu cu Capul Medusei.

Intentionalitatea acestei dinamici de putere poate fi culeasa considerand ca o figuratie analoga exista in sursa ovidiana, in care Perseu isi transforma rivalul Phineus intr-o statuie de marmura. Mai mult decat atat, mai devreme in naratiunea lui Ovidiu, Perseu avertizeaza multimea combatanta din jurul lui: „daca vreunul de aici, intamplator, este prieteni de-ai mei, lasati-i sa-si fereasca privirea!” (V. 152). Cand Perseus il transforma pe Phineus in marmura, „Fineu, de asemenea, a incercat sa-si abata privirea prea tarziu: gatul i s-a intepenit…” (V. 154). Astfel, sustin ca, avand in vedere atentia sa constanta acordata detaliilor sursei sale – demonstrabile in detalii precum lama curbata – Cellini ar fi incercat sa incurajeze telespectatorii sa-l alinieze pe David cu Phineus . Privirea abatuta a sculpturii lui Michelangelo, opozitia ei cu Perseuin Piazza si mediul sau fac comparatia aproape inevitabila pentru orice cititor al lui Ovidiu (care ar fi cea mai mare parte a audientei invatate a lui Cellini). Aceasta intentie de opozitie este sustinuta si de faptul ca, inainte de a sari pentru a-l ucide pe dragonul care pazeste Andromeda, Ovidiu considera ca distanta dintre cei doi luptatori este aceeasi cu distanta unei prastii baleare. Astfel, publicul de citire al lui Ovidiu al lui Cellini poate sa fi facut legatura ca miticul Perseu ar putea sari la aceeasi distanta pe care ar putea-o arunca prastia lui David – facandu-l pe eroul biblic sa para si mai supus si impotent atunci cand este juxtapus cu bronzul lui Cellini peste Piata.

Prin urmare, preocuparea demonstrabila a lui Cellini de a-si afirma locul intr-o linie de maretie artistica poate fi vazuta ca ii informeaza in mod fundamental iconografia, figuratia si prezentarea lui Perseu cu Capul Medusei . Mai mult decat atat, ideologia care informeaza conceptia despre puterea imortalizatoare a faimei artistice poate fi urmarita de la Ovidiu, prin Petrarh, si in aparenta dorinta de apoteoza a lui Cellini prin virtutea puterii sale creatoare.

Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za ​​Banga (numit in mod obisnuit Mobutu) a condus Zairul cu o mana de fier timp de 32 de ani, din 1965 pana in 1997. Sfera autoritatii lui Mobutu este poate cel mai bine exemplificata in campania sa de „authenticite”, care a constat in redenumirea tarii si a tuturor marile orase, eliminand toate statuile figurilor europene precum regele Leopold si eliminand numele europene in favoarea numelor traditionale congoleze de dragul promovarii unei identitati nationale si a unitatii nationale (Adelman 135). Cu toate acestea, scopul principal al lui Mobutu nu a fost prosperitatea sociala si economica a poporului sau, ci mai degraba consolidarea puterii in propriile maini. El si regimul sau erau renumiti pentru represivitatea si coruptia lor extrema. Numerosi congolezi si-au reluat experientele de arestare arbitrara, dezbracati, si batut de agentii lui Mobutu (Dellios). Cu toate acestea, in ciuda reputatiei lui Mobutu, rareori am auzit oameni in varsta congolezi din comunitatea mea vorbind negativ despre el, chiar si printre cei care nu mai traiesc in RDC. Desi ar recunoaste cu siguranta unele deficiente ale erei Mobutu, cum ar fi suprimarea libertatii de exprimare, ei au o viziune covarsitoare de nostalgica asupra epocii. Ei devin nostalgici in legatura cu evenimentele majore precum „The Rumble in the Jungle”, aparitia Zairului la Cupa Mondiala FIFA 1974 (prima natiune din Africa sub-sahariana care a facut aparitia la Cupa Mondiala) si popularizarea muzicii Rumba congoleze. In acest articol, prezint mai intai cateva dovezi cheie care demonstreaza nostalgia poporului congolez pentru inflorirea culturala si unitatea nationala adesea asociata cu epoca Mobutu: un videoclip muzical, un documentar si o schita de comedie pe care le iau drept reprezentari ale memoriei colective congoleze pe Mobutu. In continuare, analizez aceste dovezi cu o aplicare critica a teoriei lui Maurice Halbwachs asupra memoriei colective. In cele din urma, ajung la concluzia ca poporul congolez si-a reconstruit memoria colectiva despre Mobutu ca o modalitate de a reflecta asupra situatiei lor politice actuale, creand astfel o versiune idealizata a lui Mobutu care pare sa contrazica realitatea regimului sau opresiv. In plus, ma bazez pe Halbwachs, propunand o teorie care sustine ca societatea preseaza oamenii sa reconstruiasca trecutul nu numai ca mijloc de a crea o realitate comuna, ci ca mijloc de a le asigura insasi supravietuirea.

Revizuire de literatura

O mare parte din munca savanta efectuata asupra lui Mobutu incepe cu studierea anului 1965, inceputul mandatului sau ca sef al statului. David Schmitz scrie ca Statele Unite si aliatii sai au salutat ascensiunea lui Mobutu la putere, considerandu-l ca „salvatorul Congo-ului de haos si comunism” care ar permite „accesul continuu al vestului la materiile prime ale Congo-ului” (10). In mod similar, Mabiengwa Naniuzeyi scrie ca congolezii i-au primit initial bun venit pe Mobutu, deoarece l-au vazut ca un lider care isi va schimba imediat statutul socio-economic dupa ce au suferit prin colonizare (679). Alti oameni de stiinta au scris ca congolezii i-au primit bun venit pe Mobutu pentru ca credeau in imaginea lui atent lucrata. Filosoful congolez Ka Mana a spus odata ca congolezii il priveau pe Mobutu ca pe un eliberator, un lider, si emblema puterii in RDC pentru ca acelea erau imaginile pe care le cususe in imaginatia lor sociala (Amutabi 64). Lucrarile academice realizate in primii ani ai mandatului lui Mobutu prezinta ascensiunea sa la putere ca un castig net pentru toate partile implicate. Occidentul a reusit sa opreasca raspandirea comunismului in RDC, mentinand in acelasi timp controlul asupra materiilor prime ale natiunii. Pe de alta parte, poporului congolez a primit un lider promitator, care ar sterge greselile colonizarii. Cu toate acestea, naratiunea predominant pozitiva despre Mobutu a reflectat doar primii sai ani ca dictator. Pe masura ce timpul a trecut, o mare parte din speranta si dragostea exprimate de poporul congolez a fost inlocuita cu ura si frica. Lucrarile academice realizate in primii ani ai mandatului lui Mobutu prezinta ascensiunea sa la putere ca un castig net pentru toate partile implicate. Occidentul a reusit sa opreasca raspandirea comunismului in RDC, mentinand in acelasi timp controlul asupra materiilor prime ale natiunii. Pe de alta parte, poporului congolez a primit un lider promitator, care ar sterge greselile colonizarii. Cu toate acestea, naratiunea predominant pozitiva despre Mobutu a reflectat doar primii sai ani ca dictator. Pe masura ce timpul a trecut, o mare parte din speranta si dragostea exprimate de poporul congolez a fost inlocuita cu ura si frica. Lucrarile academice realizate in primii ani ai mandatului lui Mobutu prezinta ascensiunea sa la putere ca un castig net pentru toate partile implicate. Occidentul a reusit sa opreasca raspandirea comunismului in RDC, mentinand in acelasi timp controlul asupra materiilor prime ale natiunii. Pe de alta parte, poporului congolez a primit un lider promitator, care ar sterge greselile colonizarii. Cu toate acestea, naratiunea predominant pozitiva despre Mobutu a reflectat doar primii sai ani ca dictator. Pe masura ce timpul a trecut, o mare parte din speranta si dragostea exprimate de poporul congolez a fost inlocuita cu ura si frica. Poporului congolez li s-a dat un lider promitator, care va sterge greselile colonizarii. Cu toate acestea, naratiunea predominant pozitiva despre Mobutu a reflectat doar primii sai ani ca dictator. Pe masura ce timpul a trecut, o mare parte din speranta si dragostea exprimate de poporul congolez a fost inlocuita cu ura si frica. Poporului congolez li s-a dat un lider promitator, care va sterge greselile colonizarii. Cu toate acestea, naratiunea predominant pozitiva despre Mobutu a reflectat doar primii sai ani ca dictator. Pe masura ce timpul a trecut, o mare parte din speranta si dragostea exprimate de poporul congolez a fost inlocuita cu ura si frica.

Ultima parte a mandatului lui Mobutu a adus multe schimbari in perceptia publica asupra regimului sau. Naniuzeyi scrie ca acelasi popor congolez care l-a vazut initial pe Mobutu ca un eliberator, lider si emblema a puterii, a inceput sa-l priveasca ca pe un dictator care conducea statul RDC ca pe un „unul neocolonial” si al carui scop principal era sa se serveasca pe sine si pe colaboratorii sai. (671). In mod similar, Ka Mana si-a schimbat perspectiva asupra lui Mobutu, afirmand ca imaginea atent elaborata a lui Mobutu era o fatada pentru adevarata sa identitate de „agent al neocolonialismului” (Amutabi 66). Desi multi congolezi l-au dispretuit pe Mobutu, rareori au vorbit public impotriva lui din cauza fricii de represalii din partea fortelor sale de securitate. In schimb, au folosit cuvinte de cod precum „cei responsabili” pentru a se referi la politicieni, in timp ce coruptia era denumita „cooperare, ” obscurandu-le nemultumirile fata de regim (White 68). In cele din urma, Mobutu a parasit puterea intr-un mod similar modului in care luase puterea: printr-o lovitura de stat fara sange, spre bucuria multor congolezi care il vedeau pe noul lider Laurent Kabila drept un salvator (Dizolele 145). Naratiunea savanta prezentata pentru a explica sfarsitul mandatului lui Mobutu este imaginea in oglinda a celei prezentate pentru inceputul mandatului sau. Liderul candva iubit, salutat anterior drept salvatorul Congo-ului, si-a incheiat mandatul de dictator dispretuit. Cu toate acestea, consensul academic privind Mobutu nu reuseste sa explice in mod adecvat de ce aprecierea pentru Mobutu se confrunta in prezent cu o renastere in randul poporului congolez, deoarece ii lipseste o apreciere pentru factorii de contextualizare adusi de evenimentele care au afectat RDC de la inlaturarea lui Mobutu. In mod similar cu modul in care imaginea lui Mobutu a stralucit in comparatie cu epoca sumbra a colonizarii, imaginea sa este un subiect de nostalgie in noua era sumbra adusa de genocidul din Rwanda si de razboaiele ulterioare din Congo. In lumina acestor evenimente, demonstrez ca Mobutu nu mai este privit ca un „agent al neocolonialismului” sau o fatada, ci mai degraba un lider cu vointa puternica care a unit natiunea si i-a inzestrat-o cu o identitate.

Complexitatea imaginii in continua schimbare a lui Mobutu in memoria colectiva a poporului congolez este cel mai bine inteleasa cu o aplicare critica a lucrarii academice a lui Maurice Halbwachs. In cartea sa, Despre memoria colectiva,Halbwachs introduce acest concept de memorie colectiva: colectia tuturor amintirilor individuale dintr-o societate. In mod interesant, Halbwachs sustine ca „trecutul nu este pastrat, ci este reconstruit pe baza prezentului” (40). Cu alte cuvinte, memoria colectiva nu este constituita dintr-o amintire perfecta a trecutului. In schimb, exista ca o recreare a amintirilor trecutului filtrate prin lentila prezentului. Halbwachs explica apoi ca acest fenomen nu se intampla pur si simplu de la sine: oamenii incep sa-si aminteasca trecutul deoarece sunt presati de societatea lor sa faca acest lucru. Mai mult, amintindu-si un trecut pe care nu il mai pot retrai, oamenii vor fi obligati sa se adapteze si sa se bucure de prezent, indiferent de cat de nefericit ar fi acesta (51). In timp ce munca lui Halbwachs ofera o baza pe care putem incepe sa intelegem memoria colectiva congoleza de pe Mobutu, ea nu reuseste sa descrie imaginea completa. Da, trecutul este reconstruit pe baza prezentului. Dar este aceasta reconstructie mereu menita sa beneficieze prezentul? Cu alte cuvinte, congolezii prefera situatia lor actuala post-Mobutu, pur si simplu pentru ca este prezentul? Dupa cum vom discuta mai tarziu, nu este cazul. Memoria lui Mobutu a fost reconstruita in mod pozitiv, oferind dovezi pentru a demonstra ca trecutul nu este reconstruit in beneficiul prezentului, creand o memorie colectiva care este baza unei potentiale schimbari politice, mai degraba decat a stagnarii societale. Dar este aceasta reconstructie mereu menita sa beneficieze prezentul? Cu alte cuvinte, congolezii prefera situatia lor actuala post-Mobutu, pur si simplu pentru ca este prezentul? Dupa cum vom discuta mai tarziu, nu este cazul. Memoria lui Mobutu a fost reconstruita in mod pozitiv, oferind dovezi pentru a demonstra ca trecutul nu este reconstruit in beneficiul prezentului, creand o memorie colectiva care este baza unei potentiale schimbari politice, mai degraba decat a stagnarii societale. Dar este aceasta reconstructie mereu menita sa beneficieze prezentul? Cu alte cuvinte, congolezii prefera situatia lor actuala post-Mobutu, pur si simplu pentru ca este prezentul? Dupa cum vom discuta mai tarziu, nu este cazul. Memoria lui Mobutu a fost reconstruita in mod pozitiv, oferind dovezi pentru a demonstra ca trecutul nu este reconstruit in beneficiul prezentului, creand o memorie colectiva care este baza unei potentiale schimbari politice, mai degraba decat a stagnarii societale.

Mobutu in Memoria Colectiva

Ca reprezentari ale memoriei colective congoleze actuale pe Mobutu, toate cele trei lucrari discutate mai jos prezinta o versiune idealizata a lui Mobutu. Prima dovada, un videoclip muzical al artistului Yekima intitulat „Les Annees Zaire” (Anii Zaire) idealizeaza domnia lui Mobutu printr-o combinatie de garderoba si versuri. Pe tot parcursul videoclipului, Yekima este vazut cu o haina de abacost, o palarie leopard si un baston, toate alegeri de moda exemplare pentru stilul lui Mobutu in timpul mandatului sau de sef al statului. De asemenea, sta langa o femeie care poarta o rochie din pagne (tesatura traditionala africana). Garderoba lui Yekima aminteste de campania „authenticite” care a subliniat mostenirea culturala unica a natiunii, cerand poporului congolez sa respinga toate aspectele culturii europene. Simbolismul garderobei il mitologizeaza pe Mobutu ca tatal identitatii congoleze, prezentandu-l ca initiatorul unui stil si eleganta congoleza care a fost neestimata si slabit de colonizatori inainte de sosirea sa. Yekima foloseste, de asemenea, versuri pentru a idealiza si mai mult pe Mobutu. De-a lungul cantecului, Mobutu nu este mentionat niciodata ca dictator sau prin titlurile sale oficiale. In schimb, Yekima opteaza sa se refere la el drept „Rege” si „zeul Zairului” (1:26), indumnezeindu-l ca pe o figura mai mare decat viata, incadrandu-l in termeni aproape supraomeniti, transcenzand rolul de lider politic si intrand pe taramul mitului. In plus, cantecul repeta fragmente din discursurile lui Mobutu: in special, frazele „Tata Bo” (un tata), „Mama Bo” (o mama) si „Ekolo Bo” (O natiune) (0:49 – 0: 55).

Documentarul France 24 „Billet retour a Gbadolite: la nostalgie de l’ere Mobutu persiste en RD Congo” (Return to Gbadolite: Nostalgia for the Mobutu Era Persists in DRC) isi propune sa exploreze nostalgia Mobutu prezenta in RDC prin interviuri cu congolezi. , dintre care majoritatea prezinta versiuni fanteziste ale lui Mobutu, in contrast cu afirmatia naratorului ca Mobutu a fost un dictator violent si represiv. Pe tot parcursul documentarului, nici un intervievat nu se refera la Mobutu drept dictator. In schimb, ei se refera la el drept „Marechal” (Marshal), unul dintre titlurile sale oficiale in timp ce era in armata, o persoana ajungand chiar pana la a numi „parintele democratiei” in RDC (13:47-13). :50), o afirmatie ironica avand in vedere implicarea sa in lovitura de stat care s-a incheiat cu moartea primului prim-ministru ales democratic din RDC, Patrice Lumumba. Un interviu deosebit de graitor este cel al istoricului congolez Kambayi Bwatshia, care il merita pe Mobutu pentru ca le-a oferit congolezilor propria identitate si un stil care sa se potriveasca cu acea identitate, referindu-se la costumele de abacost popularizate in timpul campaniei „authenticite”. Bwatshia afirma ca oamenii se grabesc sa-i complimenteze pe cei care inca imbraca costumele de abacost pe strazile din Kinshasa, spunand: „Omul acesta este elegant, este un mobutuist” (11:28-11:59). Interpretarea lui Bwatshia dezvaluie modul in care Mobutu a fost acum idealizat pentru a reprezenta eleganta in societatea congoleza. Nu numai ca Mobutu este salutat in mod paradoxal ca tatal fondator al democratiei congoleze, indivizii care ii emuleaza stilul si ii continua mostenirea sunt considerati „eleganti” si de clasa, demonstrand ca nostalgia pentru Mobutu nu are doar sens politic, ci si valoare sociala.

Nostalgia Mobutu este definita si mai mult printr-o performanta a actorului Sonny Kamana, care il preface in timpul unui show de comedie live gazduit de B-One, o retea de televiziune congoleza. Desi este etichetat un spectacol de comedie, sceneta amintea mai mult de o reconstituire a mitingurilor Mobutu din trecut. Kamana, purtand o jacheta de abacost, palarie de leopard si baston in timp ce mergea pe scena in sunetul unui cor adorator, a recreat o mare parte din extazul mitingurilor Mobutu din trecut, dand dovada de nostalgie pentru dictatorul cazut si alura mandatului sau. Prin amintirea bucuriei mitingurilor fata de teroarea guvernarii militare, se creeaza un contrast implicit cu personalitatile politice de astazi. Monologul lui Kamana este plin de multe glume, inclusiv o gluma generala despre cum Mobutu traieste acum intr-o lume alternativa pentru morti si despre cum este autorul tendintei modei abacost care revine. Cu toate acestea, dincolo de o discutie despre tendintele modei, mesajul lui Kamana catre poporul congolez este poate cea mai interesanta parte a scenetei. Mesajul principal al monologului este unul de unitate, care face apel la toti poporul congolez sa lucreze impreuna pentru dezvoltarea natiunii. Kamana spune in lingala, „Moto na moto a bongisa” („Fiecare, la nivelul lor individual, ar trebui sa lucreze pentru dezvoltarea natiunii”) (4:14-4:20) si provoaca in continuare cetatenii congolezi, spunand „Mobutu asali boye , Mobutu a bomi boye, yo epayi ozali osali nini?” („Intotdeauna spui ca Mobutu a facut asta Mobutu a facut asta, dar ce ai facut pentru Congo?”) (4:44-4:53). Mesajul lui Kamana in timp ce se uita la Mobutu intareste ideea lui Mobutu ca un om care a luptat pentru a promova unitatea nationala. Mai mult, portretizarea lui Kamana impreuna cu entuziasmul multimii il separa pe Mobutu de succesorii sai upopulari care nu au reusit sa promoveze nicio aparenta de unitate nationala. In timp ce „unitatea” erei Mobutu a avut un cost, prin comemorarea acelei unitati fara a discuta despre brutalitate, cetatenii moderni ai RDC sunt capabili sa critice liderii contemporani printr-o lentila acceptabila din punct de vedere social.

Discutie

Desi este un fapt real ca Mobutu a fost un dictator corupt si opresiv, multi congolezi par sa aleaga sa nu-si aminteasca sau sa pastreze acest aspect al domniei lui Mobutu. In schimb, ei isi reconstruiesc memoria despre el pe baza prezentului: situatia politica si sociala ingrozitoare actuala din RDC. Sfarsitul mandatului lui Mobutu a adus multe evenimente traumatizante poporului congolez. Urmatoarele genocidului din Rwanda si cele doua razboaie din Congo care au urmat au provocat morti 5,4 milioane si numarand congolezi, cu peste 4,5 milioane stramutati in interior (Consiliul pentru Relatii Externe). Multi congolezi inca sufera de pe urma acestor conflicte si simt ca nimanui, nici macar guvernului de la Kinshasa, nu-i pasa de ei. Cu aceste evenimente plasate in context, Domnia de 32 de ani a lui Mobutu ca dictator este acum reconstruita in amintirile poporului congolez ca un timp de pace si unitate nationala. Memoria lui Mobutu nu mai este una a unui „agent al colonialismului” care a cautat sa guverneze in beneficiul sau exclusiv. In schimb, memoria sa este reconstruita in Mobutu idealizat in videoclipul lui Yekima: ca „tata bo” (un singur tata) care a dat natiunii identitatea prin campania sa „authenticite”. Memoria lui Mobutu nu mai este una un dictator represiv care a raspuns cu violenta la gandul de democratizare a natiunii. In schimb, memoria lui este reconstituita in Mobutu portretizat de Kamana; un lider care a lucrat pentru dezvoltarea natiunii, incurajand in acelasi timp alegatorii sai sa faca acelasi lucru: „Moto na moto a bongisa” (fiecare la nivelul lor individual ar trebui sa lucreze pentru dezvoltarea natiunilor). In plus, relatia dintre Mobutu si poporul congolez nu mai este amintita ca fiind relatia ostila descrisa de savanti in 1997. Acum a fost reconstruita ca o relatie puternica, una care seamana cu un tata si copiii sai. Reconstituindu-si memoria despre Mobutu, congolezii au umplut golul creat de plecarea lui, oferindu-si un tata cu care se pot identifica si un lider cu care isi pot continua sa-si dezvolte natiunea.

Reconstituindu-si memoria colectiva, congolezii au schimbat si titlurile pe care le asociaza cu Mobutu. Desi era cunoscut in lume ca un dictator, congolezii din toate cele trei surse refuza sa se refere la Mobutu in acest fel. In cantecul lui Yekima, Mobutu este denumit „Rege” si „zeul Zairului”, infatisandu-l pe Mobutu ca o figura mai mare decat viata, care a fost randuita in mod supranatural sa conduca RDC. In documentarul lui France 24, Mobutu este denumit „Marechal” si „parintele democratiei”, infatisandu-l ca un puternic lider militar, ridicandu-l simultan ca parinte fondator al RDC. In cele din urma, in spectacolul de comedie al lui Kamana, el se refera la el insusi – Mobutu – drept „seful” chiar multumind publicului pentru ca i-a oferit o primire demna de statura lui (1:46 – 2:00), recunoscand grandoarea si autoritatea care sunt acum sinonime cu Mobutu. Recunoasterea, sau lipsa acesteia, a titlului de dictator al lui Mobutu este inca un exemplu al modului in care memoria colectiva a poporului congolez a fost remodelata pe baza prezentului. In loc sa-l numeasca dictator, au optat sa-l numeasca tatal democratiei congoleze, zeul Zaire-ului, rege, sef si maresal. Toate aceste titluri au mai multe conotatii pozitive decat dictatorul si il incadreaza in termeni martiali si mitici, ridicandu-i statura la cea a unui mit care poate fi folosit pentru a critica prezentul. Mobutu nu este pastrat in amintirile poporului congolez ca dictator care a fost din cauza naturii celor doi succesori ai sai si a evenimentelor care au coincis cu mandatele lor. Laurent si Joseph Kabila au condus amandoi intr-o maniera dictatoriala similara cu Mobutu (Dizolele, 145-148), dar amandoi nu au reusit sa incurajeze sentimentul de identitate nationala pe care Mobutu il cultivase in timpul domniei sale. In plus, ambele mandate ale familiei Kabila au fost afectate de razboaie care au ucis milioane de congolezi. Ca atare, poporul congolez si-a modificat in mod colectiv memoria despre Mobutu in repudierea celor doua Kabila. Elementele pozitive ale domniei lui Mobutu, mai putin relevante in anii brutali ai dictaturii militare, sunt dintr-o data mult mai utile memoriei colective. Mobutu nu mai este amintit si etichetat drept dictator; in schimb, fiind etichetat ca un rege, un zeu, un sef si un tata al democratiei, toate etichetele descriind un lider care are grija de alegatorii sai,

Datorita traumei, suferintei si lipsei de conducere vizibila aduse de anii de dupa Mobutu, poporul congolez si-a reconstituit memoria despre Mobutu in aceea a unui lider puternic, supranatural ordonat, care a promovat o identitate nationala si pace, in contrast cu dezbinarea si varsari de sange care au predominat ultimele decenii. In timp ce multe dintre constatarile de aici sunt ghidate de munca savanta a lui Halbwachs, exista o diferenta importanta intre concluziile noastre. In cartea sa, Halbwachs concluzioneaza ca oamenii sunt presati de societatea lor sa-si aminteasca un trecut pe care nu-l pot retrai niciodata pentru a-i forta sa gaseasca placere in prezent. Daca acest lucru ar fi fost adevarat pentru situatia din RDC, memoria colectiva din jurul lui Mobutu ar fi fost recreata pentru a fi extrem de catastrofala, pictand epoca Mobutu ca un moment de doliu si depresie pentru poporul congolez pentru a-l obliga sa se adapteze si sa gaseasca fericirea cu actualele administratii Kabila. Cu toate acestea, in RDC, are loc de fapt opusul teoriei lui Halbwach. In loc sa reconstruiasca negativ trecutul ca mijloc de a se bucura de prezent, se pare ca congolezii au restructurat pozitiv trecutul inrepudierea prezentului, folosind memoria lui Mobutu ca mijloc de nemultumire colectiva fata de ordinea politica hegemonica. Deoarece sfarsitul mandatului lui Mobutu a adus conflicte care au ucis milioane de oameni impreuna cu administratii care nu au reusit sa aduca progrese serioase societatii congoleze, multi cetateni congolezi nu au avut de ales decat sa-si reconstruiasca in mod pozitiv memoria despre Mobutu, respingand prezentul. Cu alte cuvinte, se poate spune intr-adevar ca, a la Halbwachs, trecutul este reconstruit pe baza prezentului. Totusi, acesta nu este rezultatul unei presiuni societale de a se adapta la prezent, in sensul utilizarii trecutului pentru a face fata. In schimb, demonstrez un caz in care societatea preseaza oamenii sa reconstruiasca trecerea ca mijloc de supravietuire, amintindu-le de vremuri mai bune in speranta ca se vor intoarce intr-o zi dupa ce au perseverat prin vremurile grele. Daca poporul congolez isi aminteste de epoca Mobutu ca fiind un timp al unitatii si pacii nationale, ei pot continua sa persevereze prin vremurile grele in speranta de a ajunge din nou in aceasta era a pacii si unitatii nationale. Un trecut dificil si violent este reconstruit ca un far de speranta, pentru a actiona ca o alternativa mitica la ceea ce este si a-i determina pe indivizi sa se concentreze asupra a ceea ce ar putea fi.

Relatia lui Mobutu cu poporul congolez poate fi descrisa ca fiind complexa si in continua evolutie. Naratiunea savanta dominanta descrie o relatie initial optimista care s-a incheiat cu tulburari cand Mobutu a fost inlaturat. Cu toate acestea, in cei aproape 24 de ani de cand Mobutu a parasit puterea, relatia sa cu poporul congolez s-a schimbat in bine, in ciuda faptului ca nu s-a schimbat nicio modificare a modului in care regimul lui Mobutu si-a tratat cetatenii. Nu mai este urat pentru ca este un dictator dur. Mai degraba, este admirat pentru ca este un lider carismatic si tatal natiunii care a adus pacea si a dat poporului congolez o identitate nationala. Mai mult, aceasta analiza indica faptul ca nu aceasta este imaginea lui Mobutu care va continua sa domine memoria colectiva congoleza a generatiilor viitoare. Pentru ca memoria lui Mobutu nu este pastrata, ci mai degraba reconstruita de generatiile congoleze prezente, viitoare, il vor reconstitui pe Mobutu in ceea ce au nevoie ca el sa fie, fie ca este un dictator, un erou national sau o icoana a modei congoleze. Natura miturilor nationale este in continua evolutie, reconstruita la nevoile politice ale cetatenilor sai.