AcasăEconomieFalsa salvare a monedei euro

Falsa salvare a monedei euro

Politicienii Europei ar vrea sa sarbatoreasca deciziile luate la summit-ul din 26 octombrie ca fiind istorice. Dar criza euro va fi cu noi inca ceva vreme. Deoarece paradoxul de baza – anume ca statele vor sa cumpere increderea investitorilor cu bani pe care nu-i au – nu poate fi pur si simplu mereu ignorat.

Cei carora le place criza monedei euro nu trebuie sa-si faca griji: vor mai avea parte de ea ceva vreme. Nici chiar deciziile ultimului summit UE nu-i vor pune capat. Pe de o parte, cei care dau vina pe politicieni pentru aceasta criza au dreptate. Pe de alta parte, gandind astfel ei trec peste faptul ca politicienii se lupta cu o contradictie uriasa din lumea reala, care rezulta din insasi logica sistemului si nu poate fi data deoparte atat de usor.

Punctul de plecare este constatarea ca statele din zona euro au prea multe datorii. Acesta este verdictul transmis de catre creditorii statelor, pietele financiare, in conformitate cu criteriile invariabile ale investitiei : riscul si beneficiul. Statele au imprumutat prea mult, dar aceasta propozitie poate fi contrabalansata cu faptul ca si pietele financiare au acordat prea multe imprumuturi. Si nu in scopul de a arunca vina pe investitori, ci doar pentru a sublinia problema de baza : datoriile statelor sunt activele bancilor, companiilor de asigurari si fondurilor de investitii. Bogatia financiara a lumii se bazeaza in mare parte pe promisiunile guvernelor de a plati – guverne considerate infailibile – si intocmai validitatea acestor promisiuni este acum pusa la indoiala. Ceea ce inseamna de fapt ca pietele financiare au acumulat prea multe datorii suverane. Pe scurt, ei au prea mult capital in mainile lor – mult prea mult pentru a mai putea fi transformat in numerar posibil de cheltuit.

Devalorizarea, o solutie cu doua taisuri

Astfel de situatii sunt frecvente in capitalism. Si industria fabrica in mod regulat bunuri pe care nu le poate vinde. Solutia la aceasta problema ramane aceeasi: devalorizarea, ceea ce duce la bunuri si fabrici distruse sau vandute la preturi joase. Dar in contextul crizei actuale, tocmai aceasta devalorizare este ceea ce trebuie evitat, intrucat o devalorizare pe scara larga a capitalului financiar ar – in orice caz asa se teme – arunca statele si bancile in abis. “Contagiune” este numele amenintarii care va pluti deasupra capetelor noastre atata timp cat pietele financiare se tem de ea.

Pentru a calma pietele, politicienii sar rapid de la o solutie la alta. Mai intai, ei forteaza programe radicale de austeritate asupra tarilor pentru a le restabili sanatatea ca sfere de investitii viabile si pentru a solidifica din nou muntele de datorii nationale acumulate. Ei fac acest lucru pentru a asigura creditorii indoielnici ca investitiile lor sunt garantate – dar cea pusa la indoiala este intocmai bonitatea garantilor. Si astfel, cu bani pe care nu-i au, guvernele sunt presupuse sa salveze statele, sa sprijine bancile si sa rascumpere increderea pierduta in puterea lor financiara.

Cercul vicios ar putea fi spart de o “optiune nucleara”

Aceasta contradictie se desfasoara de luni de zile. Criza de incredere se transforma intr-un cerc vicios care probabil nu va fi intrerupt pe termen scurt decat daca Banca Centrala Europeana s-ar pune garant. Deoarece numai BCE poate, in teorie, sa puna la dispozitie sume nelimitate. Refuzul Germaniei, in special, de a lasa BCE sa-si asume acest rol vine din speranta ca aceasta criza poate fi domesticita fara aceasta “optiune nucleara”.

Si deci reduceri drastice, iertarea unor datorii ale Greciei, umflarea rezervelor de capital ale bancilor si un FESF mai mare ar trebui sa aduca inapoi increderea in solvabilitatea Europei. Dar este putin probabil ca lucrurile se vor petrece astfel. Fiecare dintre aceste etape prezinta riscul de a atata si mai mult neincrederea.

Intrucat taind din datorie, politicienii revin asupra pozitiei lor precedente si anume ca reformele radicale de austeritate functionau. Recapitalizarea bancilor contrazice asigurarile precedente cum ca sistemul bancar era suficient de robust. Autorizand FESF-ul sa ajute bancile, se renunta la afirmatia ca recapitalizarea bancilor era suficienta pentru a le proteja de criza. Umfland FESF-ul, ei dezmint verdictul lor cum ca aceasta criza era doar o problema de state mici care nu stiu sa-si tina bine contabilitatea. Si dotandu-l cu din ce in ce mai multe miliarde, ei contrazic afirmatia cum ca zona euro era in sfarsit in afara oricarui pericol. Si cu certurile vesnice despre costul salvarii euro-ului, cu grijile constante cu privire la euro-obligatiuni si a unei eventuale implicari din partea BCE, cu restrictiile severe aplicate asupra oricaror masuri – pe scurt, cu constrangerile stresante impuse in mod constant asupra conditiilor de salvare, ei sunt in contradictie cu pretentia lor de a fi hotarati sa faca tot ce este posibil, si fara nicio retinere, pentru a salva euro-ul.

RELATED ARTICLES

Ultimele Articole

Articole Populare