Astazi mi-am propus un subiect usor diferit fata de cele discutate in ultima vreme. M-am gandit sa vorbim despre familie, adica despre ceea ce invatam de mici la scoala ca reprezinta celula de baza a societatii.
Stim ca, din cele mai vechi timpuri, ordinea sociala a fost data de familie. Ce inseamna, de fapt, familia? Ce ar trebui sa stim si sa folosim in practica vis-a-vis de acest concept?
Pai sa incepem cu inceputul ei. Doi tineri se vad, se plac, se curteaza si se casatoresc. Iata ca s-a format o familie…
Ei bine dragele mele, ar trebui sa invatam ca, in realitate, celula de baza a societatii, este data de un cuplu care a decis sa-si imparta bunele si relele vietii.
Ei sunt indragostiti, ei invata sa traiasca si sa impartaseasca sentimentele in doi. Apoi apar copiii…
Specialistii ne avertizeaza asupra unui aspect despre care nu oricine indrazneste sa vorbeasca cu glas tare. Familia, de la inceputurile ei si pana la sfarsit se compune dintr-un cuplu. Restul, ceea ce apare pe durata casniciei, sunt evenimente, aspecte, persoane care vin sa-si aduca si ele contributia in sanul familiei si atat.
Gresit se intelege ca, odata aparuti copiii, familia de baza este formata din parinti si copiii. Nicidecum.
Cuplul, cel care sta la baza formarii familiei ramane celula de baza. Restul sunt evenimente, persoane, gazduiri in sanul lor.
Sunt tot mai multe cazuri in care aud despre cupluri, foarte bine sudate, care se destrama in urma casatoriei si, mai ales, dupa aparitia copiilor. Si asta se intampla tot dintr-o eroare de intelegere asupra faptelor de viata.
Ca sa ne simtim fericiti si impliniti ne dorim copii. Cat de pregatiti suntem insa a-i primim in viata noastra probabil ca nici nu ne intrebam? Ca doar asta este mersul firesc al vietii noastre. Facem copii din varii motive: pentru ca imbatranim si nu mai este timp, ca sa fim in randul societatii, ca sa “sudam” o relatie, ca sa aiba cine sa ne aduca o cana cu apa la batranete, pentru ca partenerul nostru si-I doreste, si motivele pot continua.
De fapt, copiii ar trebui sa fie facuti pentru ei insisi si nu pentru a ne completa noua golurile vietii. Si, odata sositi pe lume, copiii ar trebui crescuti de cuplu si nu doar de un parinte.
De cele mai multe ori, dupa noua luni de sarcina si nu mai stiu cate de alaptare, se creeaza o oarecare diferentiere in relatiile pruncului cu familia lui dar, atentie, si intre parteneri.
Resposabilitatea cresterii copilului, cel putin in primii 2-3 ani de viata ajunge sa cada aproape exclusiv in sarcina femeii. Pentru ca mamele se ataseaza extraordinar de tare de pruncul purtat in pantece, pentru ca tatilor le este cu mult mai comod sa spuna ca ei nu prea au ce face pana ce nu le creste odorul, pentru ca mai exista si influente din exterior, se ajunge la situatii foarte greu de depasit in cuplu.
Cu toata dragostea de care este capabila, femeia preia toate sarcinile cresterii unui copil (si, credeti-ma nu sunt nici putine si nici usoare), impreuna cu restul responsabilitatilor pe care deja le avea (casa, serviciu, social, etc) si nu ii mai ramane energie, putere si dorinta pentru familia ei, adica pentru sot.
Pe de alta parte, sotul, care isi traieste viata ca si pana atunci, cu foarte mici modificari, incepe sa se simta marginalizat, lasat de izbeliste, frustrat.
De aici apar discutii, certuri, despartiri.
Eu spun ca este pacat ca se intampla asa. Pana la urma, cu un minim efort din partea fiecaruia dintre parteneri, copilul ar trebui sa aduca maxim de fericire in casa si, nicidecum despartiri si lacrimi. Copilul ar trebui sa completeze familia si nu sa o separe. Copilul ar trebui sa invete si sa vada pozitivism in jurul lui nu frustrari si renuntari.
Si asta se poate intampla doar daca avem partenerul potrivit langa noi, dispus sa isi intemeieze o familie si sa participe real la formarea ei.
