Tibetul are o istorie pe cat de bogata pe atat de intinsa in timp. Un tinut cu o cultura milenara si misterioasa, un loc ravasit de patimi, a carui populatie se straduieste sa supravietuiasca si sa-si pastreze identitatea.

Din 1710, dupa o lunga suzeranitate mongola, Tibetul s-a aflat succesiv sub stapanirea Manciuriei, a Marii Britanii si a Chinei, care i-au controlat evolutia si destinul. Dupa moartea imparatului Manciuriei, Qianlong, in 1795, Tibetul si-a castigat independenta. Din 1643 si pana in 1949 a fost guvernat de Dalai Lama, ca sef al statului sau ca suzeran al puterilor dominante. In 1949, Armata populara de eliberare din China a invadat Tibetul, unde a intampinat o rezisteta redusa din partea armatei tibetane, putin numeroasa si prost dotata. In 1959, o insurectie a izbucnit la Lhassa (capitala Tibetului), si Dalai Lama s-a refugiat in India.

Ce spun legendele

Despre primul rege tibetan, Gnyaii’-khri-btsan-po, legenda spune ca a coborat din cer in India, de unde a emigrat in Tibet. Din cauza unor malformatii fizice, indigenii l-au primit ca pe un zeu si pe toata perioada vietii lui au crezut ca este legat de cer printr-un fir magic ce pornea din inima lui. La moartea sa, tibetanii au fost convinsi ca s-a intors in cer. O alta legenda spune ca tibetanii ar fi urmasii unei maimute si ai unui capcaun.

Maimuta reprezenta Bodhisattva Avalokitesvara – fiinta treaza din punct de vedere spiritual. Orice Bodhisattva este o fiinta divina, venerata datorita calitatilor sale deosebite, care a ajuns la stadiul desavarsirii supreme. Orice Bodhisattva isi consacra existenta sa divina exclusiv ajutorarii pline de altruism si mantuirii oamenilor, renuntand tocmai in acest scop chiar la fericirea suprema. Un asemenea Bodhisattva, in budismul tibetan, se incarneaza in Dalai Lama. In legendele Tibetului se vorbeste despre zeita Tara ca fiind perechea feminina a lui Bodhisattva Avalokitesvara.

O legenda spune ca ea a aparut dintr-o lacrima a lui Avalokiteshvara, care a cazut pe pamant si a format un lac. La suprafata apei a imbobocit un lotus care, deschizandu-se, a scos-o la iveala pe zeita. Asemenea lui Avalokiteshvara, ea este plina de compasiune, acordand ajutor fiintelor care traverseaza marea catre un alt tarm. Ea este calauza si protector celor care calatoresc pe mare si pe uscat, dar si in calatoriile spirituale catre starea de Iluminare.

Spaima de spiritele rele

Tibetanii sunt oameni primitori, dornici de comunicare cu strainii si gata sa ajute oricand. Le place foarte mult sa vorbeasca despre Taramul Zapezii – Tibetul, pe care unii dintre ei au fost nevoiti sa-l paraseasca, despre familia lor si chiar si despre religie. Multi spun ca toate religiile nu sunt altceva decat drumuri care duc spre acelasi varf de munte.

Ceea ce caracterizeaza credinta lor este frica. Frica de spiritele rele care sunt intotdeauna infometate, impotriva carora lupta cu mijloacele lor – numeroase amultete atarnate in locuintele lor. Daca totusi acestea au patruns in casa, sunt chemati calugarii care, prin ritualuri speciale, foarte costisitoare, reusesc sa le alunge. Si pentru ca aceste spirite sa stea cat mai departe, la intersectiile drumurilor tibetanii pun jerfe constand in mancare pentru ca prezentele malefice sa se indeparteze de strada lor. Dimineata pot fi vazuti in special batr&ni, dar si tineri facand cora (rugaciuni in jurul templului), pentru a castiga bunavoita cerului pentru viata viitoare. Ei poarta in maini mici roti de rugaciune, pe care le invart neincetat, rostind in acelasi timp mantra Om mani peme hum – Slava diamantului din lotus, Buddha.

De jur imprejurul templelor sunt zeci de roti de rugaciune, pe care, daca le invartesti, echivaleaza cu rostirea mantrei de mii de ori. Sute de steaguri multicolore pe care sunt inscrise rugaciuni budiste flutura in bataia vantului, sperand ca acele cuvinte sa ajunga la cer. Batranilor le este teama pentru ca sfarsitul se aproprie si nu stiu daca vor atinge Nirvana sau vor reveni pe pamant. Budismul este o religie a mantuirii prin fapte. Nu exista un Dumnezeu Creator, nu exista un Mantuitor – tibetanii sunt convinsi ca mantuirea le vine doar prin faptele bune pe care le fac in viata.

Dalai Lama, un spirit inalt

In 1949, Armata populara de eliberare a ocupat Tibetul, puterea chineza incercand, de atunci si pana acum, sa distruga identitatea culturala, religioasa si etnica a poporului tibetan. Revolta din 1959 a fost reprimata de China, atunci pierzandu-si viata peste 80.000 de persoane, alte cateva sute fiind silite sa plece in exil. Tot atunci, liderul spiritual tibetan, Dalai Lama, s-a vazut obligat sa fuga in India, pentru ca viata ii era amenintata.

El conduce un guvern in exil al acestei regiuni si incearca din rasputeri sa redea libertatea tarii sale, prin atragerea cat mai multor state cu influenta mondiala de partea cauzei Tibetului. Metoda a dat rezultate pentru ca i-a fost decernat Premiul Nobel pentru pace. Odata cu cauza Tibetului, el reuseste sa raspandeasca si budismul tibetan in tarile din Vest. Adeptii vestici ai budismului tibetan numara acum cateva sute de mii de persoane, dintre care foarte multi sunt actori renumiti la Hollywood. Desi toti calugarii au cte un portret al liderului lor spiritual, detinerea unei fotografii cu Dalai Lama este interzisa in Tibet si in China, in general. Calugarii sunt obligati sa faca ore de educatie patriotica, in care li se explica de ce Dalai Lama este un pericol pentru integritatea Chinei. In tibetana, Dalai Lama se spune Taa-lai Bla-ma.

El este urmasul dinastiei Gelung, a carei linie genealogica urca in timp pana in 1391. Budistii tibetani considera ca Dalai Lama este una dintre multele reincarnari ale lui Avalokitesvara, Bodisatva al compasiunii. Un Bodisatva este un spirit inalt, care s-a eliberat din ciclul reincarnarilor, dar care revine pe pamant ca sa-si ajute semenii. Ca sa fie identificat, calugarii strabat intreg Tibetul si ii analizeaza pe cei nascuti in intervalul in care ar fi putut avea loc reincarnarea. Copiii au, de obicei, trei-patru ani si sunt recunoscuti dupa atractia pe care o manifesta fata de obiectele personale ale defunctului Dalai Lama.

Cartea se numeste „Trei poduri peste lume”. 3 capitole – 3 treceri diferite simultane din viata principelui Radu.Si anume Trecerea de un mileniu la altul – o rascruce a lumii. Trecerea de la Romania comunista la o lume libera, in care invat si traiesc. Trecerea de la conditia de actor la cea de principe regal.E o carte a unui autor romantic, chiar si ultima parte, care este, sau cel putin pentru mine si pentru intelegerea mea precara, un manual politic despre “Romania, tara mea”.

Si destinul sau fabulos, de poveste, de basm, de dincolo de lumi, el il explica cu un citat: “Ceea ce primesti la nastere este un Dar de la Dumnezeu. Ceea ce faci cu ceea ce primesti este Darul tau catre Dumnezeu.”

Perfect adevarat. Cartea este si povestea unui om cu un destin obisnuit care pe parcurs devine neobisnuit.

Cartea mi-a devenit aproape. Fac parte din randurile cartii. Ma regasesc. Gandesc ca asta este cea mai mare virtute a ei – reface cararea de la om la om. O carte frumoasa.

A aparut la editura Curtea Veche, care e prietena buna a Casei Regale.

A tiparit in timp Coroana Romana: Cartea regala de bucate, Anul Regelui, Muzica Regelui, Masinile Regelui, Monarhiile secolului XXI, Povestea Reginei Maria, Portretul unui Domeniu Regal.

Si marturiseste elegant principele Radu: rareori tara noastra a cunoscut o mai mare efervescenta in aparitia de carte regala.

M-a uluit partea despre teatru. Parca e scrisa de un teoretician teatral cu mare har! Verva, ironia fina, talentul cu care sunt scrise miciile calatorii, eseuri, cronici dramatice m-au facut sa traiesc o mare bucurie intelectuala, iar ca actrita am fost vrajita. Si-apoi nu exista nici un loc in lume, unde s-a intamplat sa fie principele Radu si unde sa nu-si aminteasca faptul ca el e roman; asta facand-o mandrindu-se cu Haricleea Darclee, cu Enescu, cu toti cei care au admis Europa Comuna, aducandu-si obolul lor magnific.

Vorbeste cu admiratie despre doi romani care au construit cea mai frumoasa casa din Medina, despre Mircea Geoana pe cand era ambasador si i-a uimit chiar pe americani, despre Eugen Ionesco care zambea “incomod si tandru” si care a fost “luminat interior de mandria de a fi roman si acolo”.

Orice element istoric, geografic, social, economic, aduce in prim plan “Romania, tara mea”. E cartea unui mare iubitor de tara.

Principele are un fel de a receptiona lumea pe care ti transmite si tie care-l primesti imediat “ca pe ceva de mult uitat” cum spune vulpea indragostita din Micul Print de Saint-Exupery.

In capitolele despre teatru (ce frumoase sunt) vorbeste cu pretuire despre har, despre spectacol, actor, scena. Eu un marturisitor fascinat de teatru pentru ca aflam dureros: “ca teatrul este placerea, nevoia, vocatia si crezul meu”.

In celelalte capitole cu multitudine de teme, cine va avea norocul sa citeasca aceasta carte, va gasi “O Romanie plina de miscare – cu instinct occidental si tentatii orientale.” Un eseu despre problema romilor – cu totul remarcabil, serios, cu mare responsabilitate, pe care nu prea am gasit-o la nimeni.

Cu intelepciune de bunic si cu entuziasm de adolescent, principele Radu, lucreaza la viitorul acestei tari.

O carte, un om, o poveste! In aceasta vreme usurateca, fara credinta cu gol de rigoare si fuga bezmetica – acest popor romAn- frumos, minunat de frumos, naucit, inrait, uratit, trecut in handicap pe toate planurile- isi cauta limanul.

Cartea, parafrazandu-l pe autor, spun acum despre actorul, principele, politicianul, omul de cultura, cetateanul acestei tari: “nu te lasa sa-l iubesti, dar nici nu te lasa sa pleci linistit acasa si forta nu vine din forta ci din echilibru si absenta tensiunii”.

Cartea este si o reverenta facuta pentru principesa mostenitoare, pe care o regasesti printre randuri, in fiecare bucurie, demers, intalnire, in fiecare ras; discreta, tacuta, zambitoare si intelegatoare. Si, cred, cu siguranta fericita.

Sunt fermecata de acest om inteligent, perfect informat, modern, cu o aleasa educatie, un tanar care si-a iubit vocatia de actor dar ca-n povesti: “Destinul a luat o cotitura care nu m-a ametit”.

Am citit cartea unui om despre care am crezut ca stiu totul. Imi permiteam si opinii. Nu stiam totul. Imi place motto-ul unuia dintre capitole: “-Stiti pe cine vede Hamlet privind din castelul Elsinore peste ape?/ -Pe Peer Gynt.”

Sau alt citat, un text al unui scriitor American Max Ehrmann compus in anul 1927 gasit intr-o culegere de texte ale Bisericii Sfantului Pavel din Baltimore in anul 1956.

“Pe cat posibil, fara sa te dai batut, fii in buna intelegere cu toata lumea. Spune adevarul tau calm si limpede si asculta pe ceilalti; chiar pe prosti si ignoranti, si ei au povestea lor. Evita pe cei zgomotosi si agresivi, ei sunt vexatii ale spiritului. Daca te compari cu altii, poti sa devii increzut sau amar; pentru ca intotdeauna vor fi altii mai mari si altii mai mici decat tine insuti. Bucura-te de implinirile tale, la fel ca si de planurile tale. Pastreaza interes pentru profesia ta, dar fii modest; e o adevarata avere in vremurile de restriste. Exercita precautie in afaceri, fiindca lumea e plina de smecheri. Dar nu lasa aceasta sa te orbeasca in ceea ce inseamna virtute, multi oameni se lupta pentru idealuri inalte, si, peste tot, viata e plina de eroism. Fii tu insuti. In special nu stimula afectiunea. Nici nu fi batjocoritor despre iubire. Ia cu bunatate sfatul anilor, cu gingasie lasand tineretii ce-i al tineretii. Cultiva forta de spirit, ca sa te aparere in nenorocire. Dar nu te chinui singur cu inchipuiri. Multe temeri sunt nascute din oboseala si singuratate. Dincolo de o disciplina sanatoasa, fii bland cu tine insuti. Tu esti un copil al universului, nu mai putin decat copacii si stelele, ai si tu un drept sa fii aici.

Si, indiferent daca intelegi sau nu, universul isi urmeaza cursul asa cum trebuie. Prin urmare, fii in pace cu Dumnezeu, indiferent cine crezi tu ca este El si oricare ar fi eforturile si aspiratiile tale, in zgomotoasa confuzie a vietii, pastreaza pacea cu sufletul tau. Cu toate prefacatoriile, cu toate sclaviile si toate visele zdrobite, e totusi o lume frumoasa. Fii atent! Straduieste-te sa fii fericit.”

Progresele geneticii si aplicatiile ei concrete ofera perspective uimitoare si pasionante. Astfel, gratie ADN-ului, se pot elucida astazi unele dintre marile mistere ale istoriei.

A supravietuit oare printesa Anastasia masacrarii familiei tarului Nicolae al II-lea? Ce molima a lovit oastea lui Napoleon in razboiul cu Rusia din 1812? Care este misterul mortii lui Ludovic al XVII-lea? Unele dintre aceste mistere si multe altele au putut fi elucidate cu ajutorul studierii ADN-ului. Asadar, se stie astazi, fara putinta de tagada, ca marea armata a lui Napoleon a fost rapusa de o maladie raspandita de purici, ca o oarecare doamna Anderson nu a fost, asa cum pretindea, Anastasia, iar motivul mortii regelui Frantei Ludovic al XVII-lea este cum nu se poate mai clar.

Regina Ana a Romaniei contribuie la clarificarea dilemei Ludovic al XVII-lea

Ludovic al XVI-lea a fost ucis in 1793. Urmasul sau, Ludovic al XVII-lea, avea pe atunci 10 ani si a fost aruncat in inchisoare. Era doar un copil, fragil si bolnav, care murea de tuberculoza opt luni mai tarziu.

El a trait ca intr-un veritabil iad timp de sase luni. Era tinut intr-o camera intunecoasa, nu vedea niciodata pe nimeni, nu putea sa paraseasca patul, era plin de purici si plosnite, suferea de tuberculoza si era prea slabit pentru a lupta impotriva bolii. Unele voci spuneau ca adevaratul Ludovic al XVII-lea, supranumit copilul-rege, ar fi fost rapit inainte de incarcerare si in locul lui a fost intemnitata alta persoana. La vremea respectiva, medicii erau si ei convinsi ca micutul aflat in inchisoarea din Templu nu era regele. Enigma s-a perpetuat de-a lungul timpului si multi au pretins ca ar fi Ludovic al XVII-lea. Cel mai cunoscut diontre acestia a fost Naundorff, un ceasornicar din Berlin, care a ajuns la Paris in 1833. Arestat de politie pentru falsificare de bani, este expulzat.

Pleaca in Olanda si toata viata pretinde ca ar fi regele Frantei. In anul 2000, dupa cercetarile facute de istoricul Philippe Delorme si doi profesori de genetica umana, s-a stabilit ca adevaratul Ludovic al XVII-lea a murit in inchisoarea din Templu. Dupa testele ADN in care probele-martor le-au constituit-o codul genetic al Mariei Antoaneta, dar si o proba de sange data de regina Ana a Romaniei, inima lui, pastrata intr-o urna de cristal la Memorialul Saint-Denis, i-a confirmat apartenenta la familia Bourbon.

Napoleon, invins de purici

La Vilnius, capitala Lituaniei, s-au descoperit, in 2001, cu ocazia unor lucrari de constructie, mii de schelete. Sunt ramasitele ostasilor lui Napoleon, morti la cateva zile dupa batalia de la Berezina, in timpul retragerii din Rusia. Olivier Sutour, profesor de antropologie la Universitatea din Marsilia, a studiat aceste schelete si, dupa minutioase cercetari, a tras concluziile. In decembrie 1812, temperatura scadea la -38 de grade Celsius, si mureau peste 40.000 de soldati. La Vilnius au fost descoperite oase, bucati de tesuturi, cranii. Nu existau arme, doar niste bani, cercei, suvite de par, ramasite de uniforme.

Toate acestea au fost cercetate la vremea respectiva de un specialist in boli infectioase, care a banuit ca tragedia ar fi fost cauzata de purici, insa pe atunci nu se stia ca acesti paraziti pot transmite boli, confirmarea aparand abia in 1909. In groapa comuna de la Vilnius cercetatorii au descoperit cinci schelete de purici, trei dintre acestea fiind purtatoare de febra tifoida. Dupa analizele efectuate pe ramasitele trupurilor soldatilor, s-a ajuns la concluzia ca sapte avusesera febra tifoida, iar alti trei – tifos. Astfel, specialistii au ajuns la concluzia ca 30 la suta din soldati murisera din cauza unei maladii transmise de purici.

Moartea neagra de la Montpelier

In 1997, in timpul lucrarilor la instalarea unei linii de tramvai in Marsilia, a fost descoperit un cimitir medieval cu mii de schelete inhumate intre secolele al X-lea si al XVI-lea. Dupa testele efectuate asupra dintilor, s-a descoperit ca oamenii murisera de ciuma, sau moartea neagra, cum i se spunea la vremea respectiva. Aceasta ingrozitoare epidemie s-a declansat la Marsilia in 1348, iar populatia din Montpellier a fost decimata.

A supravietuit Anastasia?

In 1984, presa anunta ca o americanca, Ann Anderson, a murit. Ar fi fost o disparitie ca oricare alta daca, din 1920, aceasta femeie nu ar fi fost inconjurata de unul dintre marele mistere ale istoriei – era sau nu marea ducesa Anastasia, fiica tarului Nicolae al II-lea, singura supravietuitoare a masacrului de la Ekaterinburg?

Potrivit versiunii oficiale, Nicolae al II-lea, sotia sa si cei cinci copii ai lor au fost executati in noaptea de 16 spre 17 iulie 1918. Trupurile lor ar fi fost apoi stropite cu acid si benzina si arse, iar cenusa ar fi fost imprastiata intr-o mina inundata. Aceasta versiune a avut intotdeauna puncte slabe si contradictorii. Urme ale prezentei tarinei si a patru dintre copiii sai ar fi fost gasite la Perm, in august si septembrie 1918. Sau cel putin asa sustinea Kirsta, seful contraspionajului Armatei Albe. Pe 17 februarie 1920, o tanara femeie, aflata in Marea Britanie, pretindea ca este Anastasia Romanov si ca a supravietuit masacrului, fiind salvata de un soldat.

In 1929, cu numele schimbat in Ann Anderson, s-a mutat in America, intretinand pana la moartea sa mitul ca ar fi marea ducesa Anastasia. Insa, in 1928, un detectiv a gasit probe ale prezentei unei oarecare Franziska Schanzkowski, muncitoare poloneza, care statuse multa vreme prin spitalele de psihiatrie. Atat doamna Anderson, cat si Franziska aveau acelasi scris si o cicatrice pe bratul stang, exact in acelasi loc si de aceeasi forma. Anderson a refuzat sa recunoasca evidentele, dar un test ADN efectuat in 1993 asupra cadavrelor exhumate ale familiei imperiale ruse si a unei mostre de par al celei care pretindea a fi printesa a demonstrat ca femeia nu era decat o impostoare.